Ciobanita

"A rosti numele de Basarabia e una cu a protesta contra dominatiei rusesti" M. Eminescu

Posts Tagged ‘Romania’

Eugen Tomac, secretar de stat pentru românii de pretutindeni: „România şi R. Moldova împreună în Europa” (interviu Timpul din 27 martie 2012)

Posted by Corina Ciobanu pe Martie 28, 2012

 Domnule secretar de stat, astăzi, 27 martie, aniversăm 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu ţara-mamă, România. Cum este privit de la Bucureşti acest act istoric? 

– Ştim cu toţii că în acest an se împlinesc nu doar 94 de ani de la Unirea Basarabiei cu ţara, ci şi 200 de ani de la momentul 1812. De atunci, românii basarabeni au luptat continuu pentru a încerca ieşirea de sub dominaţia Imperiului Rus. Basarabia a fost prima provincie care a făcut pasul spre marea Unire. Poetul Mateevici, care nu a prins Unirea, a descris cel mai bine în versurile Imnului „Limba noastră” starea de spirit care domina societatea basarabeană după mai bine de 100 de ani de administraţie ţaristă. Actul istoric din 27 martie trebuie privit ca un semn foarte clar pe care românii dintre Prut şi Nistru l-au dat atunci pentru întreaga naţiune română. Basarabia s-a rupt de imperiul ţarist şi a revenit la ţara-mamă, România.

– Mai este de actualitate astăzi mesajul unirii celor două state?

– Unirea au făcut-o românii de o parte şi de alta a Prutului. Aici ne revine o responsabilitate uriaşă în a trata cu seriozitate temele ce privesc destinul naţiunii noastre. Nu trebuie să ne aventurăm şi să forţăm contextul, dar nimeni nu are dreptul să ne împiedice să privim cu încredere spre viitor şi să le spunem oamenilor adevărul. De o parte şi de alta a Prutului tot români suntem!
A existat un context special în anii ’90, care poate va fi recuperat cândva. În discuţia despre Unire însă nu cred că se poate disocia mintea de inimă, deoarece fractura dintre simţire şi raţiune nu este decât o ecuaţie a eşecului. De fapt, cam ceea ce s-a întâmplat până acum, când se împlinesc 20 de ani de când şansa Unirii chiar a existat, pragmatic vorbind.

În anii ’90, marile puteri mondiale – Statele Unite şi Marea Britanie – avizaseră tema reîntregirii României. Astfel, în 1991, Senatul american a votat în plen şi a adoptat o rezoluţie care recomanda administraţiei americane „să sprijine autodeterminarea poporului din Moldova şi din Bucovina, ocupate de sovietici şi să elaboreze o hotărâre în acest sens, de sprijinire a eforturilor viitoare ale Guvernului Moldovei de a negocia paşnic dacă doreşte reunificarea Moldovei şi Nordului Bucovinei cu România, aşa cum s-a stabilit în Tratatul de pace de la Paris din 1920, conform normelor în vigoare ale dreptului internaţional şi a principiilor Actului de la Helsinki”.

Marea Britanie, condusă atunci de Margaret Thatcher, i-a adus la cunoştinţa lui Gorbaciov, preşedintele de atunci al Uniunii Sovietice, că modelul german de reunificare este aplicabil şi Moldovei, deoarece nici Ţările Baltice şi nici Republica Moldova nu au aparţinut niciodată spaţiului rusesc.

Din păcate, preşedintele Iliescu nu a avut aceeaşi convingere, a ignorat şi a descurajat orice iniţiativă de apropiere a românilor dintre cele două maluri.

– De ce nu mai vorbesc oamenii politici despre Unire?

– Preşedintele Băsescu a manifestat întotdeauna o deschidere enormă faţă de românii din Basarabia. Poate cei mai importanţi paşi pe calea sprijinirii românilor basarabeni au fost făcuţi datorită Domniei Sale. Ecoul în spaţiul românesc al eforturilor de apropiere de basarabeni este însă insuficient, iar explicaţia nu este complicat de găsit. Majoritatea mass-media din România este vizibil, de cele mai multe ori, dirijată în a trata cu indiferenţă soarta românilor aflaţi, din diferite motive, în afara hotarelor.
La Chişinău, cel puţin o parte a presei, este mult mai românească în atitudine. În plan public însă, observ că au loc nişte mişcări greu de înţeles uneori. Captarea de către diverse personaje a temei privind Unirea împinge, de fapt, în derizoriu conceptul în sine şi îl transformă într-o retorică fără sens. Un exemplu în acest sens poate fi doamna Pavlicenco, care de cele mai multe ori pune egal între un ideal naţional şi o agendă politică îngustă.

– Care este soluţia pentru a recupera această distanţă care totuşi există între români?

– Calea integrării europene, desigur. Republica Moldova a ales deja calea de integrare economică cu Uniunea Europeană, a început negocierile cu privire la crearea zonei de comerţ liber comprehensiv şi aprofundat cu Uniunea Europeană. Acest lucru va presupune crearea unei zone economice şi comerciale comune cu UE. Mai mult decât atât, va presupune armonizarea legislativă cu dreptul comunitar. Sunt numeroase proiecte comune în care putem lucra, România şi Moldova, împreună.
Tinerii sunt rezervorul de resurse de care societăţile noastre au nevoie. Pentru ca basarabenii să poată trăi liber şi pentru a avea şansa deciziei libere, trebuie să atingă un nivel economic. Este greu, ne confruntăm cu o criză mondială, însă la nivel regional şi local, România şi R. Moldova sunt cuprinse transfrontalier în aria unor proiecte economice europene. Avem trei euroregiuni pe zona transfrontalieră, iar potenţialul acestor arii nu a fost exploatat aproape deloc sau insuficient.
R. Moldova şi România au constituit trei euroregiuni – „Dunărea de Jos”, „Prutul de Sus” şi „Siret-Prut-Nistru”, astfel că peste 70% din teritoriul şi 60% din populaţia R. Moldova fac parte din cadrul euroregional de cooperare moldo-română. Intensificarea cooperării transfrontaliere este evident un obiectiv important în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, cu sprijinul benefic al României. Ar fi importantă, în perspectivă, interconectarea căilor ferate, cuplarea sistemelor energetice, circulaţia liberă a persoanelor şi dezvoltarea unei pieţe comune a muncii.
Avem obligaţia să construim un viitor comun, sub îndemnul României şi R. Moldova, împreună în Uniunea Europeană.

– Ce le transmiteţi, cu prilejul acestei zile, românilor din R. Moldova?

– Din seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul „Timpul”, unde aprofundează tema Basarabiei, am reţinut un citat: „Un drept nu se pierde decât prin învoirea formală de a-l pierde…”.

Unirea este un concept cu valoare de tezaur, nu este o ideologie, ci mai degrabă o mişcare de rezistenţă simbolică, până la împlinirea în fapt. De aceea, nu cred în promovarea gălăgioasă şi fără efecte reale a ideii Unirii.

Basarabia de astăzi suferă încă influenţa a 200 de ani de dominaţie rusească, perioadă în care s-a „experimentat” totul pe pielea românilor basarabeni, de la lichidare în masă, la înfometare, deportare şi mancurtizare. Operaţiunea aplicată românilor basarabeni a avut drept scop falsificarea identităţii, iar operaţiunea mai are ca principal efect şi ţintă dezagregarea memoriei colective a românilor.

Printr-o capacitate de rezistenţă ieşită din comun, prin jertfă şi inteligenţă, basarabenii au reuşit totuşi să păstreze limba şi conştiinţa română. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, toţi cetăţenii români, inclusiv basarabenii care-şi redobândesc cetăţenia română, ce le aparţine de drept, sunt liberi să se exprime nu doar „de la Nistru pan’ la Tisa”, ci şi să circule în întreaga Europă. Limba română este o limbă oficială a UE. Unirea românilor, ca popor, este deja realizată prin libera circulaţie, iar sentimentul apartenenţei comune se regăseşte în sufletul tuturor românilor de pretutindeni.

Aspiraţia Unirii sunt convins că se va împlini în timpul vieţii noastre, prin simpla manifestare a voinţei românilor, atunci când această voinţă va căpăta o formă decisă şi când legăturile dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului vor fi atât de strânse, încât tratatele internaţionale vor trebui să ţină seama de ele.

O societate robustă şi viabilă depinde de curajul confruntării cu trecutul. Respingerea samavolniciei totalitare cu toate consecinţele ei sociale, economice, culturale şi morale va însemna pentru basarabeni întoarcerea la adevăr. Iar adevărul îl ştim cu toţii: suntem acelaşi neam!

 

sursa: http://www.timpul.md/articol/eugen-tomac-secretar-de-stat-pentru-romanii-de-pretutindeni-romania-si-r–moldova-impreuna-in-europa–32644.html

Posted in Basarabia | Etichetat: , , , | Leave a Comment »

Cuvântarea la primul congres al învățătorilor moldoveni din Basarabia, de Alexei Mateevici

Posted by Corina Ciobanu pe Septembrie 11, 2011

Am venit — a spus păr[intele] Mateevici — să întâmpin și eu această sfântă zi de 25 mai. (Aplauze.) Primiți, fraților, felicitările mele călduroase,— ale unui om care a luptat și el în trecut cu vorba și cu scrisul pentru luminarea neamului întreg. Primiți felicitările mele de moldovean și rugăciunile mele de preot către Dumnezeu, ca să ne trimită ajutorul său pentru un lucru atât de sfânt și de mare.

Ca unul care vin cu toată dragostea mea în mijlocul d-voastră cred că pot să-mi îngăduiesc de a vă da unele sfaturi frățești. Mai întâi de toate să știți că:

Unde-i unul nu-i putere

La nevoi și la durere.

Unde-s doi puterea crește,

Și dușmanul nu sporește.

Fără unire nu vom putea dobândi nimic. Deci să avem un gând, o inimă, un ideal!

 Al doilea sfat e acesta. Lucrul drept poate înflori numai dacă se întemeiază pe idei drepte. Cu mâhnire am văzut astăzi că între d-voastră nu toți sunt uniți asupra unor idei drepte. Unii se socotesc moldoveni, alții — cei mai puțini — români. Ei bine, dacă ați luat asupra d-voastră sarcina de a lumina poporul, apoi trebuie să dați poporului idei adevărate, căci altfel întreg învățământul e fără rost. Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului, așezat prin România, Bucovina și Transilvania. (Aplauze.)

Frații noștri din Bucovina, Transilvania șiMacedonianu se numesc după locurile unde trăiesc, ci-și zic români. Așa trebuie să facem și noi! (Aplauze.)

Asta nu însemnează separatism, căci și cei din Transilvania, și cei din Bucovina, și cei dinAmericase numesc tot români.

Trebuie să știm de unde ne tragem, căci altfel suntem niște nenorociți rătăciți. Trebuie să știm că suntem români, strănepoți de-ai romanilor, și frați cu italienii, francezii, spaniolii și portughezii.

Aceasta trebuie să le-o spunem și copiilor și tuturor celor neluminați. Să-i luminăm pe toți cu lumina dreaptă.

Al treilea sfat pe care vi-l dau este: să stați cu mare putere la straja intereselor naționale. Să trăim bine și cu străinii, dar să nu trădăm interesele noastre, căci altfel vom cădea pentru totdeauna. Dacă vom fi slabi în lupta pentru viață, vom fi înghițiți de cei mai tari. Să nu ne alipim la partide străine, care nu luptă pentru neamul nostru și să nu luptăm pentru interesele de clasă, ci pentru cele de obște, naționale.

Și, în sfârșit, sfatul cel din urmă al meu e: să nu uităm norodul, țărănimea care a suferit atâta până acum! Să-l luminăm, să mergem mână în mână cu el, căci fără noi el nu poate face nimic, după cum nici noi nu putem face nimic fără el. Să-l îndreptăm pe calea adevărului, cu fapte, iar nu cu vorbe. Mântuirea țărănimii e în noi, și a noastră în ea.

Rog pe bunul Dumnezeu și sunt încredințat că El ne va trimite ajutorul Său cel preaputernic pentru izbândirea lucrului obștesc. El ne va trimite fericirea neamului și a d-voastră. (Cuvântarea a fost îndelung aplăudată.)

[În cursul ședinței a II-a Al. Mateevici a mai avut o intervenție:] N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de pestePrut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba. (Aplauze.) Unii zic că limba românească e franțuzită. Asta nu-i adevărat! Ce e drept, sunt și în România unii rătăciți în ce privește limba, dar trebuie să se știe că cel mai puternic curent acolo e cel popular în limbă și în literatură. Noi trebuie să ajungem de la limba noastră proastă de astăzi numaidecât la limba literară românească!

Sursa: http://ro.wikisource.org/

Posted in Uncategorized | Etichetat: , , , , | 1 Comment »

Ilie Badescu: Nemultumirea de Romania

Posted by Corina Ciobanu pe Martie 7, 2010

Există o Europă a nemulţumiţilor. Nemulţumirea este un fenomen mental care traversează epocile, se răspândeşte şi se contractă după legi pe care numai o ştiinţă a formaţiunilor spirituale ar putea să le evidenţieze. Eu am numit o atare ştiinţă „noologie”, iar atunci când cercetarea are drept domeniu de interes societatea cu formele ei spirituale putem vorbi despre o „sociologie noologică”. Dar, despre această chestiune se cuvine discutat aparte. Ceea ce cred că merită să examinăm grabnic sunt sentimentele care pavează drumul popoarelor, căci de ele depinde starea de fericire ori de nefericire colectivă, nu doar individuală. Însă, înainte de a fi cineva nefericit, el începe prin a fi nemulţumit ori abătut, bătut de un vânt al tristeţii indefinibile spre depresie şi deznădejde. Nemulţumirea însă este un fenomen aparte. S-ar putea scrie o istorie a nemulţumirii şi o sociologie a nemulţumiţilor.

În ciuda aparenţelor, nemulţumiţii nu sunt la fel, adică nu sunt în acelaşi mod nemulţumiţi şi nici în acelaşi grad. Unii sunt nemulţumiţi de familie, alţii de locul de muncă, alţii de şefi, mulţi de România şi probabil foarte puţini de ei înşişi. Mai apoi, unii se arată nemulţumiţi în chip zgomotos, alţii în chip morocănos, alţii clevetesc şi încă alţii se revoltă în felurite moduri, de la contestări canalizate la răbufniri haotice, de regulă contra celor din preajmă. Iar între cei din preajmă, persoana cea mai expusă este biata femeie, soţie ori mamă, ori fiică. Ceea ce putem spune, studiind toate feţele nemulţumirii, este că aceasta este o formă de agnozie. Nemulţumitul e caracterizat printr-o foarte slabă putere de cunoaştere şi de autocunoaştere. De altfel, acesta, de regulă, refuză cunoaşterea. El este unul dintre deştepţii de care e plină, vai!, România în clipa de faţă.

O a doua constatare pe care o putem face este că astăzi s-au înmulţit nemulţumiţii în România. România a devenit un fel de pol al nemulţumirii la scara Europei. Şi iarăşi, o particularitate românească. Spre deosebire de speciile europene ale nemulţumirii, în România a apărut şi persistă o specie aparte, strict românească, „nemulţumiţii de România”. Aceasta este specia care face ravagii în peisajul etnospiritual românesc. Sunt nemulţumiţi de nevinovata oiţă oraculară, Mioriţa, de ortodoxia românilor, de genul românesc de viaţă, pe care unii îl pizmuiesc cu vocaţie neagră, de Sf. Voievod Ştefan cel Mare, de Sfinţii Brâncoveni, pe care, Doamne!, îi prezintă ca pe expresia spiritului versatil în istoria politicii din spaţiul acesta etc. etc.

Uneori, această nemulţumire de România a îmbrăcat forma programatică, nutrind producţia patolirică a unui bizar cenaclu literar păstorit o vreme de cel ce poate fi socotit într-un fel fondatorul şcolii resentimentului în istoria şi critica literară a României postbelice. Nemulţumirea a stârnit un adevărat război contra românismului şi contra ortodoxiei. Fiindcă a doua particularitate a nemulţumirii de România ţine de faptul că ea navighează spre apostazie într-o formulă foarte apropiată de starea sufletească a celor care locuiesc prin spitalele psihiatrice. Foarte recent, un amărât din specia aceasta oferea un spectacol cât se poate de straniu: războiul cu Biblia.

Este un caz care împinge nemulţumirea la formula ei anarho-nihilistă, o categorie din care ies, cum spune Dostoievski, cei care dau foc satului ori se hotărăsc brusc să plece la Ierusalim. Pe aceştia, ne spune genialul romancier rus, nu-i mai poate vindeca decât mila lui Dumnezeu când vor ajunge acolo, la Sf. Mormânt. Specia aceasta de nemulţumiţi iese de sub puterea modelatoare a cuvântului. Ei sunt preluaţi de o stihie supralingvistică pe care specialiştii o numesc delir. Nemulţumirea este o stare sufletească prin excelenţă de prag. Ea poate alimenta depăşirile de sine, dacă este dirijată contra celui ce se nemulţumeşte, dacă, altfel spus, se manifestă ca nemulţumire lucidă de sine. Dacă, însă, a trecut pragul critic, ea devine o forţă devastatoare a sufletului. Ea este o forţă devastatoare când e dirijată contra celor suprapersonale: neamul, eroii, sfinţii, Dumnezeu. Efectul ei, în aceste cazuri, este incendiul, nu doar al satului, ci, mai grav, al sufletului.

Acest gen de nemulţumire incendiază sufleteşte un ins, o generaţie, o colectivitate. De regulă, nemulţumirea de cele suprapersonale este o formă de laşitate, căci ea camuflează teama de a critica autoritatea din lume, pe puternicii lumii, responsabili eventual pentru starea care te poate nemulţumi. Şi atunci, în locul acestei critici contra guvernelor, a politicienilor, a „elitelor” pseudoculte, nemulţumirea laşă inventează critica mioritismului, a neamului, a ortodoxiei şi deci a lui Dumnezeu.

Desigur că popoarele nu au înţelepciunea şi credincioşia lui Dumnezeu, încât şi ele pot să decadă. Cartea sfântă ne relatează atâtea faţete ale rătăcirii poporului ales. Însă, tot acolo, suntem lămuriţi asupra bunei reacţii la aceste stări. Critica popoarelor este legitimă numai atunci când e folosită înăuntrul cuvântului pozitiv al îndrumării popoarelor, adică de către acei medici ai sufletului care sunt profeţii, sfinţii, geniile popoarelor. Critica poporului ales o fac profeţii lui, de la Moise la Ieremia, Isaia, Iezechiel, Daniel şi până la profeţii aşa-zişi „minori”, precum Amos, Osea, Miheia, Ioil, Iona, Naum, Avacum etc. Genul acesta de critică, însă, nu este una cu nemulţumire, ci una cu grijă şi cu supărare divină, în nici un caz cu pizmuire şi cu ingredientele otrăvitoare ale resentimentului. Un mare duhovnic se poate face pe sine voce critică la adresa poporului în întreg, fiindcă el dialoghează permanent cu sufletul acelui popor atunci când se roagă pentru el, ori atunci când face profeţii pentru el, ori atunci când îi dă tablele legii, ca Moise, ori măcar Legea celor 12 table, ca Solon. Ori, atunci când veghează asupra credincioşilor precum ne spune cuvântul grecescepiskopos (veghetor, supraveghetor), ori întrucât se roagă pentru popor ca în rugăciunea liturgică a Bisericii lui Hristos.

Altfel, critica poporului este laşitate, nihilism, anarhie, patologie. Una dintre formele perverse ale criticii lui Dumnezeu (mă înfior şi numai când formulez această sintagmă, însă spectacolul bolnav recent, de la o televiziune cu un pronunţat impuls antiteist, tocmai aşa ceva ne-a dezvăluit: un amărât, săracul, credea că se luptă cu Iisus Hristos, îl critica pe Hristos, adică pe Dumnezeu. Doamne apără şi vindecă!) este criticarea dirijată cu obstinaţie contra preoţilor Lui. Nu ne vom hazarda aici în consideraţii de psihologie noologică în legătură cu dinamica harului prin taina preoţiei, căci, oricum, la cel bolnav de această formă de nihilism acest tip de discurs, orice tip de discurs, ar fi cu totul ineficient. Voi aminti doar replica marelui antropolog creştin Petre Ţuţea dată unui astfel de critic. „Eu, domnule, dacă văd un preot beat într-un şanţ îmi scot pălăria şi spun «Sărut mâna, Părinte!».

Preotul e om ca tot omul în cele lumeşti şi poate să alunece şi el în păcat. Însă şi pentru el există spovedania ca tehnică a salvării şi a vindecării de păcat, iar după aceea el redevine ceea ce n-a încetat să fie: preot de har. Prin aceasta el are o condiţie unică, fiindcă este răspunzător de ceea ce este numai întru Duhul Sfânt şi vai aceluia care nu sporeşte talantul acesta. Dar preotul, orice preot ştie lucrul acesta, şi un popor creştin fără de preoţii lui ar fi ca o armată fără de ofiţeri şi ca o turmă fără de păstor. Ori ca cetăţile nepocăite pe care le mustră cu flăcări Mântuitorul: „Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult în sac şi în cenuşă s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua judecăţii decât vouă” (Mt. 11, 21-22). Să nu fie! Starea de nemulţumire este fatală în lume. Au fost nemulţumiţi şi vor fi mereu. Însă nemulţumirea de cele suprapersonale este un fenomen mult mai restrâns şi cu totul nefiresc. Adică nu este din firea oamenilor, nici de la Dumnezeu, şi atunci trebuie să ne întrebăm de unde este. Ea este, de fapt, o formă perversă a resentimentului şi o anticameră a clevetirii.

Există o formă curată a nemulţumirii, aceea a obidiţilor, dar aceasta nu se descarcă în revoltă contra numelui colectiv, ori contra sfinţilor sau contra lui Dumnezeu. Cel mult, aceasta stârneşte revoltele contra puternicilor lumii, pe care răsculaţii îi numesc împilatori sau jefuitori. „Patria, spune Tudor Vladimirescu, nu este tagma jefuitorilor!”

Aceşti obidiţi sunt oropsiţii soartei şi ei se vor revolta contra soartei pe care puternicii acestei lumi le-au croit-o pe acest pământ. Pe aceştia nu-i va îndreptăţi decât veacul de apoi, cum spune poetul: „Auzi departe strigă slabii / şi obidiţii către noi / E glasul blândei Basarabii / ajunsă-n veacul de apoi”.

Însă nemulţumiţii de cele suprapersonale, rebeli ai resentimentului şi ai urii, nu sunt obidiţi. De regulă, ei se recrutează din tagma îmbuibaţilor, a guşaţilor, a obezilor. Priviţi-i pe nemulţumiţii resentimentari ai României de astăzi. Sunt toţi urâţi. Ei sunt agenţii resentimentului, ai anarhiei şi ai nihilismului. Cu ei veacul nu se sfinţeşte, ci se pătează şi se îmbolnăveşte cu boala care ucide sufletul şi te preschimbă în cadavru vertical, cum spunea celălalt profet al secolului al XX-lea, Lev Tolstoi. Prin ei veacul se urâţeşte şi trupeşte, şi sufleteşte. În alte spaţii, pe aceşti agenţi ai apostaziei Satana îi alege dintre cei arătoşi la înfăţişare, ca să ascundă urâciunea sufletului. Astăzi, diavolul nu mai are nevoie de nici o strategie. Agenţii lui sunt primiţi degrabă oricât ar fi de urâţi la înfăţişare. Valul pustiirii scufundă generaţii şi popoare, izbeşte şi dărâmă stăvilarele unor mari civilizaţii. Cine, ce forţă l-ar mai putea stăvili, cine ar putea îmblânzi urgia veacului, în afară de Dumnezeu? Care putere
din lume, care ştiinţă, care lege, care învăţătură a lumii şi care înţelepciune a veacului acestuia? Numai înţelepciunea lui Dumnezeu mai poate fi de ajutor.

„Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori. Ci propovă duim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veac spre slava noastră. Pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o…” (Cor. 2, 6-8).

Ilie Badescu

http://www.roncea.ro

Posted in Uncategorized | Etichetat: , , , | 2 Comments »

CIVILIZATIA EUROPEANA a inceput la poalele Muntilor Carpati. Cultura Cucuteni la New York University. Maria Gimbutas: „The Romanian space was the heartland of the Old European Civilization”

Posted by Corina Ciobanu pe Februarie 9, 2010

Dan Tanasa: „The New York Times”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat, la data de 30 noiembrie 2009 in sectiunea Science un articol despre expoziţia „A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”, articol semnat de John Noble Wilford.
Expozitia, deschisa publicului larg pana in data de 25 aprilie 2010, este gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.
Expozitia gazduieste, prin altele, exponate de o valoare inestimabila apartinand culturii Cucuteni, care atesta faptul ca civilizatia a inceput la poalele Muntilor Carpati, cu mult inaintea civilizatiei grecesti sau a celei romane.
„Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta.

Timp de 1.500 de ani, incepand mai devreme de anul 5.000 I.Chr., ei au lucrat pamantul şs au construit orase, unele cu 2.000 de locuinte. Ei au fost mesteri priceputi in arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. In mormintele lor s-a gasit o varietate impresionanta de ornamente de cap si bijuterii pentru gat si, intr-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din intreaga lume” titreaza New York Time.

Urmeaza mai jos atricolul din New York Times:

A Lost European Culture, Pulled From Obscurity

Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.

For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age. Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.

The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.

New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.

The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.

At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”

Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.

At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”

A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.

Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”

Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.

The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep. They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.

The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.

Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”

In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”

Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.

A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.

The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.

At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”

Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.

More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.

Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”

Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.

Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.

An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”

One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?

Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.

An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”

Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.

Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”

As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”

Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.

Sursa: The New York Times

Puteti citi articolul din New York Times aici: http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html plus http://www.nytimes.com/slideshow/2009/11/25/science/112409_ARCH_index.html si http://www.nyu.edu/isaw/exhibitions/oldeurope/
Vezi si lucrarile antropologului american de origine lituaniana Marija Gimbutas: „The Romanian space was the heartland of the Old European Civilization”

Posted in Uncategorized | Etichetat: , | 1 Comment »

BELKOVSKI:”Republica Moldova se va uni cu Romania in scurt timp.” Dar sa nu uitam de Basarabia de Sud si Bucovina de Nord

Posted by Corina Ciobanu pe Decembrie 10, 2009

“In prezent, in Republica Moldova, exista oameni care nu ascund ca unirea cu Romånia este o problema a viitorului apropiat. Mihai Ghimpu, seful Parlamentului si presedintele interimar al Republicii Moldova, vorbeste deschis despre acest lucru.”, spune Belkovski. “Si cu toate ca la nivel oficial se neaga acest lucru, eu cred ca, dupa evenimentele din aprilie, dupa schimbarea puterii, dupa ce Partidul Comunistilor a trecut in opozitie, unirea Republicii Moldova cu Romania devine tot mai reala”, crede cunoscutul politolog din Rusia. Mai ales ca nu exista sanse reale pentru “integrarea europeana a Republicii Moldova, nici in viitorul apropiat, nici in perspectiva indepartata. Iar acest lucru nu depinde de relatiile cu Romania, care este deja membru al Uniunii Europene, ci pentru ca UE nu se va extinde in urmatorul deceniu. Vechii membri (fondatorii UE) nu sunt interesati de extinderea Uniunii in perspectiva imediata”, sustine Stanislav Belkovski.

 „Romånia Mare“ nu are nevoie de o Cecenie

 Evaluarea domnului Belkovski este perfect justificata, chiar daca in spate are un scenariu otravit: ruperea definitiva a Transnistriei de R. Moldova cu acte in regula. Chisinaul va fi nevoit sa accepte scenariul din cauza presiunii populare, care va creste permanent de jos in sus, iar politicienii vor trebui sa tina seama de realitate. Iar aceasta presiune este tot mai puternic motivata economic, mai ales din directia tinerei generatii. Tinerii trebuie sa-si faca un rost, sa-si intemeieze familii, sa aiba cu ce creste copii si vor pune presiune pe politicieni pentru acest pas decisiv. Tiraspolul va avea argumentul suprem pentru a obtine recunoasterea. “Prin urmare, si Uniunea Europeana, si Rusia, si alte tari, intelegand toata gravitatea unirii Romaniei si Republicii Moldova, vor trece la recunoasterea Transnistriei. Eu cred ca “RomaniaMare” nu are nevoie de o Cecenie a ei si, de aceea, Bucurestiul va recunoaste printre primii independenta Transnistriei”, considera Belkovski. La prima vedere, lucrurile par foarte simple, iar scenariul propus de domnul Belkovski chiar si la Bucuresti, sub nasul nostru, este o constructie de bun-simt al compromisului intre Rusia si Romania.

Sinergia Marii Negre“ este un eufemism

 Kremlinul nu se va retrage niciodata de pe Nistru, neconditionat, de buna voie si nesilit de nimeni. Uniunea Europeana nu exista in aceasta ecuatie, iar deocamdata Statele Unite prefera sa discute cu noi despre “sinergia Marii Negre”. Bucurestiul nu va trata niciodata direct si exclusiv cu Moscova, fara participarea Chisinaului. Chiar daca unii sugereaza ca Traian Basescu s-ar fi inteles perfect cu Vladimir Putin cu prilejul reuniunii NATO de la Bucuresti. Iar acum, dupa ce Traian Basescu a fost reales, acest dialog pragmatic si dur ar putea fi reluat cu tandemul de la Moscova. Daca transnistrenii nu vor accepta directia normala si inevitabila a procesului politic din sud-estul Europei, risca sa ramana izolati ca turcii din Cipru, care au preferat sa ramana atarnati de gatul Turciei, iar acum regreta. Grecii din Cipru au aderat la UE, profitand de o circumstanta istorica favorabila. O asemenea circumstanta nu se mai poate ivi curand pentru Chisinau, iar a ramane cantonat langa mafia tutelata de Igor Smirnov este periculos pentru majoritatea romanilor de peste Prut.

Chisinaul trebuie sa combata criza identitara

Deocamdata, chiar si politicienii unyonisti (sic! Pentru soft) de la Chisinau au pus batista pe tambalul reintregirii nationale dupa ce au ajuns la putere. Din doua motive: sa nu se supere altii si, nu in ultimul rand, fiindca si-au vazut sacii in caruta. Sindromul Vogoride se regenereaza sub diverse forme. Singurul care nu se dezice de convingerile lui este Mihai Ghimpu, dar el are inca o pozitie vulnerabila si, de aceea, in jurul lui trebuie construit. Dorin Chirtoaca a respins orice tentativa de reunificare intr-un interviu pentru Lenta.ru: “Dupa opinia noastra, ceea ce propune domnul Belkovski nu e posibil. Republica Moldova este un stat unitar. Noi trebuie sa rezolvam problemele actuale, sa integram republica, pentru ca statul sa functioneze in cadrul frontierelor stabilite in anul 1991, in conformitate cu dreptul international. Pentru aceasta, trebuie sa dezvoltam economia si sa cream o constructie democratica normala. Atunci vor fi create si premisele pentru rezolvarea problemei transnistrene. Toate aceste initiative, de genul planului Belkosvki, nu pot fi in folosul Moldovei”. Intr-o prima faza, noile autoritati de la Chisinau trebuie sa lupte onest pentru redobandirea identitatii reale, contra crizei identitare, caz unic in Europa. Pana atunci, BBC vorbeste despre “natiunea moldoveneasca, cea mai saraca de pe continent”, unde se vorbeste “limba moldoveneasca”. Sa rezolvam aceste lucruri simple si apoi mai vorbim…

Tighipko: Ucraina trebuie sa blocheze unirea romånilor

Bancherul Serghei Tighipko, candidat la functia de presedinte al Ucrainei, se arata foarte ingrijorat de posibila unire a Basarabiei cu Romania. Ucraina trebuie sa insiste “prin toate mijloacele” pentru ca Republica Moldova sa fie mentinuta. Eventual, dezmembrata, cum se afla in acest moment. “Realizarea proiectului Romania Mare este un pericol real pentru Ucraina si trebuie sa ne opunem. Daca nu azi, atunci maine, Mihai Ghimpu va prelua in mod oficial conducerea Moldovei. Si este absolut clar ca el va conduce tara in directia lichidarii suveranitatii si unirii cu Romania. Conservarea Republicii Moldova ca stat independent este in interesul strategic al Ucrainei. Nimeni nu este interesat de asta mai mult ca noi. Chiar si la Moscova exista doritori care vor sa imparta teritoriul Republicii Moldova, care ar da malul drept romanilor pentru ca Rusia sa-si poata institui protectoratul asupra Transnistriei. Pentru Ucraina, aceasta ar fi o catastrofa”, sustine Tighipko. Candidatul, originar dintr-un sat din Basarabia, nu aminteste de faptul ca in Ucraina traiesc aproximativ un milion de romani, supusi unei politici agresive de ucrainizare si ca autoritatile de la Kiev au repus pe tapet falsa dihotomie “romani/moldoveni”. Piotr Porosenko, ministrul de externe de la Kiev, a pus lucrurile la punct: “Pot constata ca nu au existat declaratii vizand pretentii teritoriale din partea autoritatilor oficiale romane. Nu sunt inclinat sa acord o prea mare atentie declaratiilor unor politicieni marginali, care, pentru realizarea propriilor lor scenarii politice, folosesc cartea ucraineana. Sunt profund convins ca in prezent sunt suficienti factori de retinere, inclusiv unii precum NATO si UE, structruri din care Romania face parte, si unde exista un mecanism foarte clar, care sa impiedice implicarea acestor aliante integratoare in conflicte armate. Pe de alta parte, sunt convins ca Ucraina are un potential suficient de serios pentru a deveni un jucator politic independent si puternic”.

Autor: Viorel Patrichi

Sursa: victor-roncea.blogspot.com

Posted in Uncategorized | Etichetat: , , , , , , , , , | 3 Comments »

Basescu, Presedinte la Bucuresti si la Chisinau!

Posted by Corina Ciobanu pe Decembrie 8, 2009

Romania are Presedinte si nu are Guvern, R.Moldova are Guvern dar nu are Presedinte.  

Traian Basescu a fost votat de majoritatea absoluta a romanilor basarabeni, in timp ce tentativele politicienilor de la Chisinau de a-l alege presedinte pe Marian Lupu esueaza pentru a doua oara.  

Moldovenii ar putea fi chemati la Referendum, pentru modificarea Constitutiei R. Moldova. Romania are de asemenea nevoie de modificarea Constituiei in urma referendumului national desfasurat pe 22 noiembrie…

Ce-ar fi ca sa fie votata aceeasi Constitutie, acelasi Presedinte si acelasi Guvern pentru ambele state romanesti?  Dupa 20 de ani, Unirea mai e posibila?

Urmeaza un articol scris de Victor Roncea:
Cu ceva ani în urmă, avansam ideea aceasta, care, mărturisesc, atunci (poate şi acum) părea puţin trăznită. În tot cazul, imposibil de realizat. Dar la fel părea pentru mulţi realegerea lui Traian Băsescu, confruntat, singur, cu un uriaş angrenaj de forţe potrivnice, politice şi mogulice. Iată că imposibilul s-a realizat, după cum mulţi ştiu, cu ajutorul lui Dumnezeu. Singurătatea marinarului de cursă lungă l-a făcut până şi pe marele duhovnic al Ortodoxiei Române, Părintele Arsenie Papacioc, la cei 95 de ani ai săi, să meargă la vot, pentru Băsescu şi România. De cealaltă parte, ca un alt semn dumnezeiesc, cele trei eminenţe roşii ale mafiei post-comuniste de partid şi de stat, Iliescu, Patriciu şi Geoană, se dădeau cap în cap la vot, parcă pentru a dezmetici toţi românii care mai aveau încă vreo îndoială asupra scenariştilor, regizorilor şi figuranţilor trădării naţionale.
Iată că, în ciuda tuturor maleficilor, Băsescu rămâne preşedintele tuturor românilor, un preşedinte-jucător nu un preşedinte-jucărie, după cum inspirat a sintetizat cel mai drag preşedinte al românilor din Basarabia. Români care, după cum dovedeşte votul lor, au avut şansa să gândească liber, fără a fi intoxicaţi de televiziunile şi propaganda neagră a mogulilor Vîntu, Patriciu şi Voiculescu. Rezultatele fabuloase obţinute de Traian Băsescu peste Prut şi evoluţia miraculoasă a scenei politice de la Chişinău mă fac să reiau ideea aparent nebunească, la fel cum, probabil, era considerată de mulţi duşmani ai României şi alegerea lui Cuza peste cele două provincii româneşti, Moldova şi Ţara Românească, primul pas al Marii Uniri. Peste 95 la sută dintre românii basarabeni au votat pentru Traian Băsescu preşedinte, pentru ca exact a doua zi să pice, definitiv, şi varianta alegerii la Chişinău a lui Marian Lupu, fosta marionetă a lui Voronin după modelul Geoană – jucăria lui Iliescu.
Boicotarea alegerii preşedintelui Republicii Moldova de către comunişti în aceeaşi zi în care şi comuniştii de la Bucureşti rămâneau fără preşedintele-jucărie e un semn care trebuie luat în seamă. Mihai Ghimpu, fratele martirului anti-sovietic Gheorghe Ghimpu şi unchiul tânărului şi energicului primar al Chişinăului, Dorin Chirtoacă, rămâne preşedinte interimar. Cu o vizibilă transformare profesională, conferită de importanţa funcţiei şi experienţa acumulată, Mihai Ghimpu urmează să declare alegeri anticipate în Republica Moldova, pentru 2010. Iarăşi, acelaşi lucru s-ar putea întâmpla şi în România. Acum, dacă fraţii noştri din mica Românie de peste Prut au reuşit ca de la cruciada copiilor din 7 aprilie şi până azi să modifice radical spectrul politic dominat de comunişti şi să împiedice resovietizarea Basarabiei, îndreptând-o ferm spre Europa, de ce nu am putea spera la mai mult? Aşa cum limba română a redevenit limba oficială între Prut şi Nistru şi cum noi ştim că o ţară este definită şi de limbă, alte câteva ajustări legislative ar trebui să elimine restul aberaţiilor „moldoveniste“. Apoi, cred, orice român ar putea aspira la cetăţenia românilor basarabeni. De aici până la materializarea ideii Băsescu, preşedinte şi la Chişinău!, mai e un singur pas. Pe care România îl aşteaptă de 65 de ani.

„Dizolvarea actualului Parlament s-ar putea, in acelasi timp, sa fie si pe placul Aliantei pentru Integrare Europeana, care a anuntat prin liberalul Mihai Ghimpu proiectul de modificare a Constitutiei. La Chisinau au existat dintotdeauna probleme la alegerea presedintelui de catre Parlament – iar sondajele de opinie arata ca in stanga Prutului populatia isi doreste sa-si aleaga presedintele prin vot popular.”

Posted in Uncategorized | Etichetat: , , , | Leave a Comment »