Ciobanita

"A rosti numele de Basarabia e una cu a protesta contra dominatiei rusesti" M. Eminescu

Impostură şi manipulare în jurul Dosarului Mineriadei

Posted by Corina Ciobanu pe Februarie 26, 2010

O adevărată cabală se ţese din nou în jurul Dosarului Mineriadei, ţesuţă prin concursul unor personaje controversate, de genul procuroului Dan Voinea, cel care a muşamalizat dosarul Mineriadei în beneficiul lui Ion Iliescu, actori din sfera politică a PSD şi PNL, aşa zişi oengişti de profesie – activişti politici la bază, foşti propadandişti ai regimului comunist.
O vorbă evreiască de duh sună astfel: “There is no business like Shoah business”, cu referire la “industria” care a înflorit de pe urma speculării mercantile a Holocaustului evreiesc, “afacere” condamnată sever de către un Norman Finkelstein, celebru istoric american de origine evreiească. Autorul cărţii „The Holocaust Industry: Reflections on the Exploitation of Jewish Suffering” critică sever exploatarea suferinţei evreilor în perioada celui de-al doilea război mondial, suferinţă devenită un bun prilej de căpătuiala până astăzi de către “holocaustologi de profesie”. Finkelstein nu-l cunoaşte probabil pe Volodea Tismenenski, consângeanul său de origine bolşevică, devenit Guru’ al businessului anticomunismului de faţadă.
Un lanţ de apeluri, scrisori deschise, clamoroase anunţuri de greva foamei, mesaje lacrimogene şi, mai nou chiar acţiuni de stradă prefaţează noua cabală, de unde se iţesc în fundal vechi tovarăşi de “shoah business”, care se combat mai nou, pe fondul căpătuirii pe posturi guvermanentale. Vladimir Tismaneanu şi Marius Oprea si, s-au apucat cu gheruţele de ciolanul afacerii anticomunismului si trag din răsputeri de zgarciul intans la maximum al asa zisului Institut de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc.
Se porcăiesc în ultima vreme, direct sau indirect, Tismăneanu fiind ameninţat chiar de Lucia Hosuu Longin, adjuncta lui Marius Oprea, fostul consilier pe probleme de securitatea al premierului liberal Călin Popescu Tăriceanu, cu date neplăcute din dosarul familiei sale de kominternişti.

“Anticomunismul” – sinecură pentru eternitate

Dosarele inflamează fundalul poveştii, fiind râvnite tot felul de Dosare. De la dosarele de partid şi ale CNSAS la dosarele Revoluţiei cât şi mai nou ale Mineriadei.
În bătălia impostorilor s-au intromisionat şi actori de felul lui Sorin Ilieşiu, fost UFD-ist, partid de breloc al lui Sorin Ovidiu Vântu, fost PNList, partid de breloc al lui Dinu Patriciu, coordonator al unui grup de crimă organizată- organizare pusă la cale cu concursul clicii lui Ion Iliescu mai ales. Ilieşiu trimite torente de scrisori pe teme de “anticomunism” identificat ca o sinecură pentru eternitate, printre altele, recent, un ridicol apel pe adresa lui Marius Oprea, în care solicită utilizarea “competenţelor” unui Dan Voinea, colaborator al lui Oprea, în gestionarea dosarului Mineriadei…dosar mătrăşit chiar de Voinea, în beneficiul direct al lui Ion Iliescu, vechiul său partener de conspiraţii moscovite. Penibilul este cu atât mai şocant cu cât Oprea este la rândul său coleg de partid cu Petre Roman, complicele lui Iliescu în acţiunea criminală a reprsiunii din iunie 1990.
Culmea, Dosarul Mineriadei este revendicat prin solicitarea unui parlamentar PSD, Tudor Panţâru care se adresează MAE, invocând nişte parascovenii care nu au nimic de-a face cu dosarul Mineriadei, dar insistând în favoarea aceluiaşi Voinea, personajul malefic din dreapta unui pretins grevist al foamei, Doru Mărieş, izolat ca provocator în timpul Pieţei Universităţii, deoarece a servit pretextul represiunii comandate de Ion Iliescu.
La tot acest haloimăs s-a mai adăugat şi o organizaţie studenţească, ANOSR, care a anunţat că vrea şi ea Dosarul Mineriadei şi că iniţiează un miting în faţa Curţii de Casaţie, cică de comemorare a studenţilor căsăpiţi în iunie 1990 de Ion Iliescu. Am sunat organizatorii care habar n-aveau despre ce organizează ei acolo, dar au indicat nişte fantomatici Seniori ai Ligii Studenţilor respectiv pe un anume Dinu Gându. L-am sunat şi pe Dinu Gându, care nici el habar n-avea ce-l poartă în luptă dar ştia că trebuie să se agite la chemarea avocatului lui Dan Voinea, Antonie Popescu, susţinător fervent al lui Crin Antonescu, cel care l-a exonerat de crimele mineriadei pe Ion Iliescu. Popescu, ex-consilier al lui Emil Constantinescu, tovarăş la toartă astăzi cu Ion Iliescu, a candidat la un post în CSM din postura de lucrător la casa de avocatură Sfârâială, apropiată a afacerezzei liberale, al cărei nume se leagă de un foarte tare tun din vremea lui Ludovic Orban.
Toată această adunătură este convocată, cum spuneam, în cabala susţinerii lu’ megaproferosu’ holocaustului comunist, Volodea Tismenenski, zis Tismăneanu pe nume său “rromânizat”, care se vrea la comanda unei mari lucrări (business pentru eternitate) care să gestioneze şi Revoluţia şi Mineriada – cu buget şi sediu şi sinecură pe viaţă. Asta după ce i-a învârtit nişte calde limbi în dosul – aţi ghicit – lui Ion Iliescu.

Autor: George Roncea

Sursa: curentul.ro

Un răspuns to “Impostură şi manipulare în jurul Dosarului Mineriadei”

  1. Clasa politica postcomunista a adus tara la sapa de lemn, este nevoie ca cetatenii sa-si creeze instrumentele de implicare politica cu care sa impuna masurile necesare.

    „Clasa politica s-a aruncat asupra Romaniei cu un singur gand: sa se imbogateasca. A jefuit cum nici hulitii fanarioti n-au facut-o”

    Responsabilitatea ei fata de situatia catastrofala a Romaniei este imensa. Astazi, constatam ca industria este lichidata, agricultura e la pamant, sistemul de sanatate in colaps, invatamantul in criza, individualitatea Romaniei pe plan international disparuta.

    Lipseste o viziune, un proiect national de salvare. Lipseste harta viitorului. Trista priveliste n-a cazut din cer. Au creat-o politicienii si romanii insisi. Cum a fost turcul, asa a fost si pistolul. Nu mai putem sa ne ascundem dupa deget.

    Lipsit de spirit civic, poporul roman nu a fost capabil, in acesti 20 de ani, sa traga la raspundere clasa politica sau sa “tempereze” setea ei de inavutire. Pe roman nu-l intereseaza situatia generala. Daca prin fin, nas, cumnat, amic etc., si-a rezolvat pasul lui, restul duca-se stim noi unde! Mostenirea multiseculara a lui hatar si bacsis a ramas atotputernica.
    – Cum credeti ca vor judeca perioada postdecembrista urmasii nostri de peste o suta de ani?

    – Peste o suta de ani, cred ca judecata urmasilor si, intre ei, a istoricilor, va fi foarte severa. Anii 1989-2009 vor fi considerati o perioada de declin, clasa politica si poporul roman impartind, in egala masura, responsabilitatea pentru aceasta trista realitate. Sa dea Dumnezeu ca atunci, peste un secol, Romania sa aiba situatia fericita pe care a ratat-o astazi!
    Puterea: Liderii Frontului Salvării Naţionale se strecoară la putere (în condiţii care trebuie elucidate) profitînd de oportunitatea creată de revolta declanşata între 16 şi 22 decembrie, după o încleştare dramatică -la care nu au contribuit. Nu ştim încă dacă ei au făcut capital revoluţionar prin diversiunea unor „terorişti” inexistenţi, sau daca, au avut loc hărţuieli reale între forţe de intervenţie ale fostului regim- pînă cînd s-a ajuns la un pact între ele (bazat pe garanţia protejării, din partea „noii” puteri).

    Consultati : http://www.universulromanesc.com
    În ambele alternative, deşi produce pagube umane şi materiale, FSN nu capătă legitimitate revoluţionară. Pretinde că emană din revoluţia anticomunistă, dar gestionează societatea în sens invers năzuinţelor ei.

    Noul regim începe prin eliberarea „teroriştilor”, suspendarea pedepsei cu moartea, repunerea în funcţie a directorilor demişi, avansarea ofiţerilor care au participat la represiunea din decembrie, oblăduirea securiştilor în Ministerul Apărării. Frînează vîntul schimbării, blocînd tentativele de îndepărtare a vechilor şefi comunişti, plasînd în fruntea noilor autorităţi nomenclaturişti notorii.
    Susţine că nu se poate lipsi de experienţa vechilor lideri, ca ar apare un „vid de competenţe”. Impiedică accesul la informaţiile privind crimele comunismului, încuind, dezorganizînd şi distrugînd arhive. Impiedică curăţirea justiţiei, conservînd vechiul personal în tribunale şi procuratură.
    Menţine continuitatea legislativă (anulînd doar măsurile foarte nepopulare) şi aplică un formalism juridic paralizant (în loc să facă dreptate pe fond). Eliberează „teroriştii”, însceneaza cîteva procese penibile pentru cîţiva „ceauşişti”, acuzaţi doar de ce au făcut în decembrie 89. Se feresc să condamne dictatura comunistă.
    Insultă public reprezentanţii foştilor deţinuţi politici şi protestatarii nemultumiţi de deturnarea revoluţiei, acuzînd justiţiarii că vor „vînătoare de vrăjitoare”. Invocă prescripţia, deşi ea era evident supendată prin forţă majoră- pe toată perioadă comunistă.
    Impiedică democratizarea armatei şi aflarea adevărului despre folosirea ei în represiunea din decembrie. Repune în poziţii de conducere foşti agenţi (de influenţă) ai URSSS.
    Pretinde că pe 22 decembrie au dispărut indivizii din aparatul represiv sau că teroriştii statului comunist îşi epurează singuri rîndurile. Păstrează în funcţie reţeaua securiştilor şi informatorilor, acoperindu-i, santajîndu-i şi folosindu-i pentru manipularea populaţiei şi pentru combaterea forţelor democratice.
    Patronează convertirea superficială a Miliţiei în Poliţie, moştenind un personal cu obiceiuri represive şi simpatii totalitare, cu care aplică planuri de stingere a protestelor, puse la cale de regimul „răsturnat”.
    Eliberează, prin amnistii, zeci de mii de delicvenţi- pentru a-i putea folosi în provocări şi diversiuni. Anulează, prin diversiune, prima demonstraţie de contestare (pe 26 decembrie).
    Este silită de presiunea străzii să dea trei decrete anticomuniste, pe 12 ianuarie, dar le retrage imediat. Organizează contramanifestaţiiile care sufocă mişcările de protest din 24-28 ianuarie (trădate şi de partidele de opoziţie, prin înţelegerea din CPUN).
    Compromite protestele din 12-18 februarie şi regizează o nouă mineriadă intimidantă (19 februarie). Atacă, pe toate căile, manifestaţia anticomunistă din Piaţa Universităţii (22 aprilie-15 iunie, etc.) reprimînd-o, în sînge şi teroare.

    B1. Tabăra justiţiară: Este animată de cei care au avut curajul să lupte pentru libertate între 16 şi 22 decembrie. Cere schimbarea vechilor conducători comunişti din poziţiile de decizie deţinute în structurile politice, economice, administrative, academice, publicistice etc. Consideră că aceştia sînt vinovaţi de dezastrul României şi că, fiind depăşiţi, îndoctrinaţi şi rău intenţionţi- vor paraliza schimbarea.
    Incearcă sa impună la comanda economiei tehnicieni în locul activiştilor. Doreşte continuarea revoluţiei declanşată în 1989, pînă la victoria idealurilor sale anticomuniste. Denunţă FSN- ca forţă contrarevoluţionară. Doreşte adevărul despre crimele comunismului genocidar, inclusiv despre cele comise în decembrie 1989.
    Inregistrează, cu revoltă neputincioasă, faptul că vinovaţii prosperă nestingheriţi, în timp ce victimele supravieţuitoare se duc în mormînt, fără a li se mai face dreptate. Reprezintă năzuinţele şi doleanţele victimelor comunismului (de exemplu, ale foştilor deţinuţi politici, care nu sînt reabilitaţi şi primesc compensaţii materiale mai mici decit pensiile torţionarilor).
    Sesisează şi denunţă blocajul justiţiei, datorat personalului juridic compromis şi reacţionar rămas în posturi (de exemplu, în Curtea Constituţionala). Exasperată de aminarea proceselor, derutată de „experţi juridici” răuvoitori, rătăcită între instituţii care se derobează, depune puţine plîngeri penale.
    Cere armatei sa nu facă jocul puterii contrarevoluţionare, să recunoască şi să depăşească erorile din decembrie. Susţine mişcarea CADA. Aceasta, reclamă adevărul despre participarea armatei la revoluţie, democratizarea armatei şi îndepărtarea activiştilor şi cadrelor compromise.
    Pentru că se opune folosirii represive a armatei, după ce este antrenată în dialoguri de diversiune cu conducerea MapN, CADA este harţuită, marginalizată şi reprimată – comunicatul de interzicere fiind dat, nu întîmplător, pe 14 iunie 1990.
    Solicită, fără succes criminalizarea Securităţii şi garantarea scoaterii din funcţie a securiştilor. În cursul confruntărilor care se succed de-a lungul anului (12 ianuarie, etc.) suportă din nou ostilitatea şi agresivitatea aparatului represiv ceauşist. Apară, cu sacrificii grele, libertatea de a manifesta, pe care puterea încearcă continuu s-o îngrădească.
    Este compromisă de acţiunile provocatorilor strecuraţi în rîndurile sale (exemple : 18 februarie, 13 iunie, etc.) sau silită să renunţe la mitinguri, pentru a se evita provocările (26 decembrie 89, 16 decembrie 90). Prea puţin apărată de către partidele de opoziţie (vezi fir p2), lipsită de aportul unor intelectuali angajaţi (fir p3), separată de masa proletariatului manipulat (fir p4) , neputînd influenţa politica externă şi scindată prin manevre pseudo-naţionaliste (fir p5) – insurgenţa revoluţionară a străzii este marginalizată şi anihilată.
    Legitimitatea insurecţiei de eliberare este negată de putere şi abandonată de opoziţia colaborationista. De la condamnarea ca violentă a revoltei de pe 13 iunie pînă la reabilitarea tezelor lui Ceauşescu despre „huliganii” care au atacat în decembrie forţele de ordine – este doar un pas.
    Intelectualii uita ca nu exista „revolutie de catifea”-singura la care erau capabili sa participe. Contestatarii fermi sînt tot mai izolati. Pînă la finele anului 1990, Contrarevolutia învinge ultimele focare de rezistenţă.
    9. Boicotarea partidelor democratice şi compromiterea renaşterii democraţiei, pentru a menţine monopolul puterii în mîinile vechilor şefi comunişti (p2)

    A. Puterea: Frontul promite iniţial că va crea cadrul corect pentru renaşterea democraţiei şi desfăşurarea alegerilor, ca un administrator provizoriu şi imparţial. Intervine însă subteran în crearea partidelor, infestîndu-le cu agenţi ai săi, informatori, sabotori şi provocatori. Se transformă apoi în partid-stat, capitalizînd primele măsuri reparatorii impuse de logica revoluţiei şi încercînd sa monopolizeze viaţa politică (deşi îşi declamă obţiunea pentru pluripartidism).

    Protestele cetăţenilor revoltaţi de această manevră (începute la 24 ianuarie), presiunile celorlalte partide şi logica aparenţelor democratice- determină trecerea la formula „de compromis” a CPUN-ului. Un organism legislativ provizoriu, în care Frontul îşi „rezervă 50% din locuri, celelalte fiind împărţite de noianul de partide nou înfiinţate (din care multe sînt instrumente ale sale).
    Este doar o mascare mai abilă a monopolizării puterii şi capitalizării ilicite a revoluţiei. Deciziile luate de acest CPUN sînt cele dorite de Front. Chiar cînd se obţine şi acordul „opoziţiei”, nimeni nu poate demonstra pe cine reprezinta de fapt „partidele” care incuviinţează Frontul.
    Dezbaterile furtunoase, televizate tendenţios, creează impresia de democraţie haotică, dezgustînd publicul de politica partinică, chiar înainte ca aceasta să se înfiripe. Disparitatea dintre FSN, care păstrează monoplul asupra executivului – compus din foşti lideri comunişti – şi concurenţii săi, este totală.
    Frontul e beneficiarul unic al măsurilor populiste ale guvernului FSN (acoperite generos din buget şi din ajutoare externe), deţinătorul informaţiilor necesare orientării activităţii politice, clientul activităţii subterane a foştilor securişti, conducătorul securităţii folosite electoral (SRI fiind un stat în stat, la discreţia lui Ion Iliescu), patronul televiziunii folosite propagandistic, părintele iubit de populaţia dezinformată.
    Foloseşte toate pîrghiile puterii acaparate ilegitim pentru a paraliza opoziţia şi a proteja nomenclatura comunistă, căreia îi reprezintă interesele. Sabotează, reprimă şi interzice mişcările care îi denunţă agenda neocomunistă. În clipa în care cerinţa lustraţiei este exprimată clar prin punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara (profitînd şi de conivenţa, slăbiciunea sau tranzacţionismul partidelor din CPUN) Frontul forţează o lege electorală care acoperă candidatura nomenclaturii comuniste.
    Restul îl va face Comisia Electorală Centrală, care respinge contestaţiile (cea bazată pe punctul 8 fiind abandonată de iniţiatorii Proclamaţiei şi de unii mentori civici ai Pietei). Această redută ne-lustrată nu admite că liderii unui partid genocidar, condamnat prin revoluţie, încă nejudecaţi penal, sînt ne-eligibili, din principiu.
    Nici că, pentru a se respecta punctul 10 al legii, faptele candidadaţilor trebuie cunoscute, lucru imposibil atîta timp cît ele sînt inmormintate în arhive. Ultimele obstacole în calea farsei politice, combătute prin toate mijloacele sînt : încercarea de coagulare a opoziţiei anticomuniste în jurul Alianţei Naţionale pentru Proclamaţia de la Timişoara (ANPT) şi mitingurile contestatare izbucnite în toată ţara.
    Profitîd, fără scrupule, de avantajul instituţilor uzurpate, puterea paralizează renaşterea democraţiei: sabotînd, agresînd şi corupînd opoziţia politică. Înscenează „alegeri”, bazate pe o campanie irezistibilă de intimidare şi dezinformare. În întreaga ţară, partidele de opoziţie sînt demonizate, prin acţiunea concertată a televiziunii, presei şi informatorilor.
    E nevoie de un curaj nebunesc pentru a înfrunta FSN-ul, în acest climat de teroare. În provincie, unde nu pătrund ziarele supărătoare, cele locale sînt cenzurate (şi prin greva tipografilor şi alocările de hîrtie) şi televiziunea locală (dacă există) este închisă- populaţia este educată de televiziunea Frontului. Opoziţia nu se poate practic manifesta.
    Sediile partidelor sînt devastate şi închise, susţinătorii lor ameninţaţi, insultaţi, bătuţi, aruncaţi din autobuze, înjunghiaţi. Opoziţia nu poate face campanie electorală. Cererile de amînare a alegerilor sînt însă respinse, partidele victimă determinate ocult să accepte faptul împlinit. La 20 mai, secţiile de votare din teritoriu sînt practic ocupate de oameni ai Frontului, în faţa cărora se prezintă alegătorii înşelaţi, isterizaţi sau terorizaţi.
    Speranţa partidelor de opoziţie că, în ciuda acestui cadru, oamenii se vor elibera la urnă – dovedeşte naivitate (sau trădare). Prea puţin contestate, şi înainte şi după, „alegerile” par a legitima puterea neocomunistă, punînd în dificultate contestaţia consecventă.
    În realitate au fost tot atît de valide ca în 1946, desfăşurîndu-se după aceeaşi formulă: defăimarea, sabotarea, hărţuirea, satelizarea, infiltrarea, intimidarea, reprimarea – opoziţiei. Manipularea, dezinformarea şi înşelarea- propriilor susţinători. Acest ultim punct avea sa iasă în evidenţă după 20 iunie, cînd guvernul Roman a lansat reforma pe care pretinsese ca ar intenţiona-o opozanţii FSN.

    B2. Opoziţia politică: Lipsită de mijloace şi boicotată feroce, e silită să parcurgă într-un timp extrem de scurt, drumul de la înfiinţare la o bătălie electorală total inechitabilă. Absenţa cadrului adecvat de organizare, produce o pletoră de partide debusolate, ticsite cu agenţi ai puterii şi cu veleitari.
    Aceştia comit (sau sînt făcuţi să comită) erori de doctrină, strategie şi tactică. Negăsind antidot manevrelor de sabotare prin care puterea le impiedica să se afirme ca forţe progresiste (dorind înnoirea societăţii româneşti), partidele „istorice” încearcă să reînnoade firul întrerupt brutal cu jumătate de secol în urmă.
    Se lasă plasate în poziţia paradoxală de forţă conservatoare, care ar dori revenirea situaţiei din 1944. În loc să lupte pe frontul dintre prizonierii şi gardienii lagărului comunist, partidele se lasă antrenate în provocări despre Lupeni, Griviţa, 1907. Prinse în chinga confruntării „front”- „partide istorice” (care domină spaţiul public) şi excesiv de fărămiţate, celelalte partide, chiar cînd sînt atente la problemele transformării optimale a societăţii, nu-şi pot afirma platformele.
    Opoziţia nu găseşte calea spre unitate de acţiune în faţa Frontului-stat, fiind legată doar de o confuză şi sterilă orientare anticomunistă. Ea doreşte pluralism real, respinge soluţia partidului dominator şi a despotului luminat. Contestă manevrele conservatoare, manipulatoare şi totalitare ale puterii.
    Incearcă să se opună încercării Frontului de a organiza singur alegerile, dar cade în capcana perfidă a CPUN-ului dominat de Front şi a unei campanii electorale controlate de susţinătorii acestuia.
    Se lasă intimidată de demonstraţiile de forţă din 28-29 ianuarie şi 18-19 februarie, abordînd o tactică defensivă, convenabilă puterii şi făcînd cu ea înţelegeri care nu ţineau cont de revendicările ferme ale străzii revoluţionare. Urmărind prea puţin situaţia din provincie, liderii îşi expun susţinătorii din ţară la insulte, calomnii, ameninţări şi violenţe.
    Reacţionează şovăitor, votînd iniţial Legea electorală (în urma unui tîrg lamentabil, pentru a se obţine dreptul la candidatură a lui Cîmpeanu şi Raţiu), pentru ca apoi să o conteste (adoptînd punctul 8 şi aderînd la ANPT). Ca în final, să renunţe practic la lustraţie, acceptînd participarea la alegeri a nomenclaturii comuniste, în condiţii electorale inadmisibile.

    Ne-denunţînd „alegerile”, nereuşind să se sincronizeze cu protestul străzii (vezi firul p1) nici să determine implicarea intelectualilor (vezi p3), nici să trezească la timp masele păcălite de Front, sau să le sprijine, atunci cînd i-au devenit victime (vezi p4), nici să combată politica de aservire externă sau strategia de învrăjbire interetnică (vezi p5), participînd la un „parlament” ilegitim dominat de FSN şi trecînd mult prea uşor peste crimele din 13-15 iunie- opoziţia face figuraţie în 1990, legitimînd pseudo-democraţia şi colaborînd cu regimul contrarevoluţionar.
    Revoluţia nu-şi găseşte reprezentare politică, ceea ce a avut consecinţe extrem de grave pentru soarta insurgenţei străzii. Incercările făcute în toamna anului 1990 de către Forumul Democratic Antitotalitar, de a depăşi blocajul datorat unor lideri dizolvanţi (Cîmpeanu, etc) şi a se organiza eficace, unifica, radicaliza, democratiza intern- sînt boicotate de „elita civică” şi dezamorsate subtil prin crearea CDR (care a permis liderilor colaboraţionişti de la Bucureşti să pareze atacul radicalilor din teritoriu). În decembrie 1990, FSN culege roadele alienării şi satelizării opoziţiei.
    10. Sabotarea încercărilor de emancipare (morală, spirituală, civică) a populaţiei şi continuarea expunerii ei la propaganda de intoxicare (manipulare, instigare) (p3)

    A Puterea: Liderii comunişti nu-şi pot depăşi condiţia formată de vechiul sistem. Sînt necinstiţi, agresivi, vulgari, suficienţi, imorali, neruşinaţi. După o scurtă defensivă, trec impetuos la atac, aratînd că nu se căiesc şi nu se schimbă.
    Reiau campania de diabolizare a diasporei, pe care o invitaseră să participe la reconstrucţie. Initial, îşi asociază cîteva „personalităti”, creditate ca anticomuniste. Cînd aceştia se lămuresc, părăsindu-i şi demascîndu-i, declanşează o campanie mîrşavă de calomniere a intelectualilor incomozi, instigînd asupra lor „oamenii de bine”, hrăniţi cu lozinci ca „Moarte intelectualilor!” şi „Noi muncim nu gîndim!”.
    Pe de altă parte, puterea face totul pentru a stimula dezertarea civică: de la lansarea curentului „apolitic”, la cumpărarea conştiinţelor şi şantaj, pentru vechile compromisuri… culte. Tratează studenţimea (care nu-şi vede numai de carte) ca pătura iresponsabilă şi duşmănoasă, cu tendinţe anrhiste şi fasciste.
    Prin presă, televiziune şi informatori- se pretează la o josnică campanie de dezinformare, pentru a-şi adjudeca ilicit alegerile (după care, nu respectă nimic din ce au promis) Boicotează editarea şi pătrunderea în ţară a ziarelor de opoziţie. Apără, cu orice preţ, reduta televiziunii, arma cheie în păstrarea puterii. Impiedică dezintoxicarea populaţiei, victimă a propagandei de formare a „omului nou” şi a unui îndelungat proces de compromitere în lanţ, prin colaboraţionism.
    Foloseşte intens experienţa propagandiştilor comunişti şi dezinformatorilor securişti. Instigă masele manipulate împotriva luptătorilor pentru democratizare. Incît românii simpli ‘”află”, pe toate căile, că în Piata Universităţii se strînge o pegră periculoasă, antisocială, fascistă, toxică. Nefericitele victime ale manipulării agresează pe cei care încercau să îi ajute.
    Puterea stimuleaza necinstea şi şiretenia, grosolănia şi agresivitatea, răutatea şi intoleranţa, delicvenţa, lenea şi delaţiunea, egoismul şi cinismul, etc. Dă o grea lovitura şansei de emancipare a condiţiei umane româneşti. Lozincile susţinătorilor FSN- spun totul.
    B3. Contestaţia civică: Vrea să profite de ocazia de emancipare deschisă de revoluţie. Să se scuture de tarele psihologice şi morale dobîndite de-a lungul curei de alienare comunistă. Să evadeze spre condiţia de om normal, deplin, ascendent. Să-şi recunoască şi depăsească greşelile. Să recupereze şi dezvolte rafinamentul, cinstea, generozitatea, toleranţa, responsabilitatea, solidaritatea, curajul, bucuria.
    Dar… fără a plăti cu lupte şi jertfe, fără a se angaja într-o revoluţie. Menajînd puterea… ca să evite „provocările”. Non-violenţa, invocată pînă la ridicol („Nu cu bîte şi topoare, noi venim c’o floare”) este, în fond, o camuflare a fricii şi o declaraţie de non-beligeranţă- demonstrînd pînă unde a mers intimidarea.
    Reacţie explicabilă din partea unor oameni care ştiu care este raportul real de forţe. Poeţii visează o putere securi-comunistă care se auto-distruge, dacă nu e agresată, în urma unor procese de conştiinţă- declanşate prin educaţie civică. Majoritatea personalităţilor culturale denunţă- cu întîrziere- manevrele contrarevoluţionare ale puterii, combate acţiunea nefastă a propagandei comuniste şi cere măsuri de dezintoxicare ideologică: prin învăţămînt, cultură şi media.
    Intervine şi studenţimea militantă (minoritară) care, în lipsa unor lideri inspiraţi, alunecă spre exaltare şi retorică sterilă. Călăuzele alese sînt buni oratori, dar nu au reflexe organizatorice şi operaţionale (pentru că sînt de regulă actori, scriitori, artişti, ceilalţi profesionişti ţinîndu-se deoparte). Războiul propagadistic nu este echitabil.
    Avangarda civică e adusă la exasperare de cenzura care o împiedică să trezească din hipnoză poporul român. Principala revendicare din Piaţa Universităţii este eliberarea televiziunii, sau măcar înfiinţarea unui post independent. Delegaţiile pentru dialogul cu Puterea cer ca măcar aceste discuţii să fie televizate. Nu au nici o şansă.
    Puterea nu-şi poate permite ca adevărul furtului Revoluţiei, denunţat de combatanţii din Piaţă, să fie aflat de telecetăţean. Contestaţia se exprimă deci în circuit închis, în cele cîteva ziare nealiniate. Piaţa Universităţii se transformă într-un forum de educare civică, care trezeşte doar o mică parte a populaţiei.
    Filtrat prin televiziune, adevărul e împiedicat să lumineze calea poporului român. După cura de entuziasm, speranţă şi emulaţie colectivă, treziţi brutal din iluzii, mulţi intelectuali trec în urma „alegerilor”, la o cruntă depresie. Părăsesc mitingul, parînd a legitima alegerile.
    Neputincioşi, infrînţi, umiliţi, trădaţi, idealiştii care visau emanciparea ţării, sînt determinaţi să revină la singuratate sau interese personale, să se exileze în masă – în loc să-şi elibereze naţiunea (vezi fir p5), sau chiar să se sinucidă (vezi cazurile Nemeş, Chesaru, Gavrilescu). Alianţa Civică, alcătuită tardiv şi întîmpinată cu mari speranţe, nu reuşeşte decît: să abandoneze, în decembrie 1990, cauza revoluţiei (vezi fir p1) , să rateze încercarea de coagulare a rezistenţei politice în FDAR (vezi fir p2) şi să nu susţină ferm doleanţele şi revolta populaţiei sărăcite de Front (fir p4).
    Orientarea non-combativă (suspectă) pe care o imprimă liderii care eliminasera cererea de amînare a alegerilor din platforma mitingului şi susţineau menajarea lui Iliescu, protejează puterea de revolta maselor, amplificînd cataclismul civic.

    11. Pregătirea distrugerii economiei naţionale şi pauperizării cetăţenilor, înşelaţi cu promisiuni electorale- pentru acapararea avuţiilor acumulate de poporul român; (p4)
    A Puterea: Preia în administrare structurile economice existente şi avuţia acumulată de statul comunist – prin spoliere şi explotare. Pînă la găsirea unor formule sănătoase de descentralizare a metabolismului economic şi de redistribuire justă a proprietăţii, ar trebui să înlocuiască activiştii comunişti din conducerea economiei şi securiştii din comerţul exterior- cu tehnicieni care să administreze corect şi să pregătească trecerea optimă spre capitalism.
    Va face însă exact pe dos: temporizează schimbarea vechilor „manageri” pînă cînd aceştia dereglează fulgerător şi ireversibil economia. Se crează astfel cadrul necesar trecerii avuţiilor, acumulate de stat de la prizonierii lagărului… în proprietatea privată a gardienilor săi.
    Puterea respinge soluţia privatizării fără plată – prin distribuirea echitabilă a capitalului naţional (varianta Cojocaru). Această politică echitabilă ar fi împiedicat formarea oligarhiei roşii, ar fi forţat evaluarea capitalului naţional, la 22 decembrie 1990 – permiţînd măsurarea efectelor „reformei”.
    Jefuirea averii acaparate de stat (care a produs clasa mega-îmbogăţiţilor Tranziţiei) este camuflată atent. Seminţele plantate în 1990 rodesc discret, roadele lor vor izbucni la lumina, doar ca fapt împlinit.
    Opacitatea privind situaţia avuţiei naţionale acumulată în comunism- este totală. Soarta unor fonduri ca PCR, UTC, Libertatea, Dunărea e invăluită de mister. Relaţiile comerciale externe rămîn taina vechilor experţi. Informaţiile privind activele şi pasivele întreprinderilor ramîn monopolul securităţii economice, care le valorifică, pilotînd privatizarea (vezi dezvăluirile lui Marius Oprea).
    Mafia organizează operaţia de acaparare, strategic, pe etape, pentru a crea spirala formării de capital. Incep alocările preferenţiale de case şi terenuri (decretul 42- emis în ianuarie 90). Tovarăşii aleşi sînt puşi să înfiinţeze, prin licitaţii trucate şi bazate pe subevaluarea obiectivelor „privatizate”, firme comerciale mici, realizînd imediat profit din „afacerile” cu statul, cumpărînd ieftin şi vînzînd scump, dispunînd în exclusivitate de valuta necesară pentru importarea mărfurilor cerute de o piaţă însetată.
    Securiştii din comerţul exterior acaparează fonduri şi contracte, la adăpostul „secretului de stat”. Ajutoarele venite din străinătate sînt împărţite de FSN. Prin mica privatizare şi marea inflaţie, se pregăteşte terenul marelui atac.
    Se generează masă monetară (cumpărînd simpatia „oamenilor muncii”) pentru a crea lichidităţile necesare „cumpărării” capitalului material. Puterea foloseşte fonduri şi instituţii publice pentru a-şi face campanie. Pregătind discret „schiţa reformei” post-electorale, ştiind bine ce efect va avea, face totul pentru a captura mişcarea sindicală.
    Pentru a-şi deruta şi compromite competitorii, denunţă întîi pericolul unei reforme pripite, promiţînd că va face schimbări treptate, evitînd efectele sociale negative.
    Speculînd insecuritatea socială a cetăţenilor eliberaţi, dar fără capital, profită de pledoaria neinspirată a opoziţiei pentru „terapia de şoc”, facînd din ea o sperietoare electorală eficace. După ce zdrobeşte însă opoziţia, îi adoptă „creator” presupusul program, surprinzîndu-şi alegătorii, prin liberalizarea sărăciei.
    Declanşeaza destructurarea economiei, întreruperea fluxurilor de aprovizionare, distrugerea şi devalorizarea întreprinderilor şi echipamentelor, inflaţia galopantă şi prăbuşirea leului „convertibil”. Ceea ce uşurează înavuţirea acoliţilor, prin „privatizarea medie”, bazată pe licitaţii trucate, pe bucle de comerţ exterior defavorabile României, pe jocul creditelor preferenţiale, cu dobînzi sub rata de inflaţie, obţinute de la bănci falimentate cu bună ştiinţă.
    Sînt puse bazele legăturilor contractuale dintre firmele private, înfiinţate de nomenclatură, şi agenţii ei rămaşi în poziţii de conducere, care vor reprezenta păgubitor interesele firmelor de stat. Se declanşează o speculă devastatoare, cu produse furate din înterprinderi, jaf la care portarii concurează cu directorii.
    Unităţile economice sînt dezorganizate şi devalorizate pînă la nivelul care să le facă accesibile capitalului securist. Puterea de cumpărare scade drastic (şi pentru a scoate populaţia din cursa privatizării), economia implodează, fabricile se închid. Muncitorii, nemaiputînd munci- încep să gîndească. E tîrziu. Racordarea la capitalism, este făcută distrugător pentru mase. Pentru a realiza înavuţirea foştilor nomenclaturişti, puterea surpă economia României.

    B4. Populaţia amăgită, folosită şi pagubită: va fi principala victimă a procesului de spoliere realizat în 17 ani de „tranziţie”. Ar fi fost normal ca acesta să fie principalul motiv de îngrijorare, revoltă şi protest, pentru o mulţime care s-a scuturat de comunism, mai ales din cauza umilinţelor materiale şi sociale.
    Dar prea puţini sesizează, la începutul anului 1990, iniţierea procesului de îmbogăţire a nomenclaturii comuniste- pentru că el e acoperit abil de diversiunile şi minciunile puterii.
    De problema fundamentală a evoluţiei structurii economice s-au ocupat în 1990 doar „experţii” în gestiunea post-comunismului (de unde aşa ceva?) grupaţi de putere în institute discrete. Aceştia s-au ascuns în spatele „limbajului tehnic”, în timp ce neiniţiaţii şi-au dat cu părerea defectuos, fără a realiza că nu ştiu despre ce vorbesc.
    Puterea a putut face economie de propagandişti. Elogiul marelui capital şi creditelor, privatizării cu orice preţ, destrămării întreprinderilor mari, destructurării economiei planificate, vinderii „fiarelor vechi „pe un leu, avantajelor inechităţii socio-economice, etc.- fiind făcut de „doctrinarii”… opoziţiei.
    În acest timp, în subteran, tovarăşii au operat tranziţia economică-adică au pregătit procesul progresiv de acaparare a avuţiei naţionale. Majoritatea populaţiei, speriată de perspectiva privatizărilor inechitabile, închiderii fabricilor, descalificării fulgerătoare, liberalizării preţurilor şi coborîrii nivelului de trai, cumpărată cu promisiuni (cadouri) pre-electorale- se refugiază sinucigaş în braţele „ocrotitoare” ale puterii.
    Ei îşi votează, în mai condamnarea la sărăcire, ferindu-se de cei care denunţaseră prea ferm structurile „comuniste” şi ceruseră reorganizarea rapidă, din temelii a societăţii. Opoziţia, incapabilă să contracareze asaltul economic al nomenclaturii, a plătit adoptarea agendelor străine şi amatorismul, lasînd populaţia la cheremul propagandei populiste.
    Furaţi de aspectele vizibile (politice) ale restauraţiei comuniste, opozanţii au neglijat dimensiunea ei economică. Ea nu a propus o soluţie justă şi sănatoasă pentru optimizarea procesului complex al transformării economiei. Influenţată de dorinţa de a scăpa cît mai repede de vechea Românie, s-a lăsat călăuzită de lozinci pompoase şi de „experţi” care nu au înţeles sau cărora nu le-a păsat de efectele schimbării bruşte a fiziologiei economice.
    Doctrinele partidelor democratice nu au propus un antidot eficace pentru previzibila îmbogăţire a nomenclaturii, care avea toate pîrghiile pentru a cîştiga cursa privatizării. Şansele lozincii „Jos comuniştii” (vizînd înlocuirea activiştilor) au fost compromise de eşecul „Jos comunismul!”)-ui găunos, prost orientat, vizînd înlocuirea imediată a mecanismelor de producţie şi structurii de proprietate.
    Cei ce doreau trecerea avuţiei acumulate de stat în mîinile celor care au muncit-o, nu au găsit formula unei restituiri global echitabile, care să ia în consideraţie toate daunele produse:: prin confiscare, supunere la muncă forţată, înşelăciune, exploatare. Avertizările lui Constantin Cojocaru au fost înţelese şi sprijinite tîrziu şi inconsecvent.
    După ce s-au lăsat sau au fost lăsaţi în mîinile Frontului, românii s-au pomenit trădaţi, jefuiţi şi pauperizaţi de acesta. Dar întoarcerea către opoziţia politică, intelectuală şi stradală, încercată în toamna anului 1990- se va lovi de zidul animozităţii creată în prealabil. Rămaşi singuri, dezmoşteniţii români se îndreaptă către nişte sindicate confiscate progresiv de Front, sau izolate politic.
    Greva foamei făcută de liderii sindicali din Timişoara… nu mai impresionează pe nimeni. Mişcarea sindicală şi revolta muncitorească ramîn fără suport politic real şi duc la noi „mineriade”– cu sens schimbat, deturnate sau înăbuşite cu uşurinţă. Zarurile capitalismului fără scrupule sînt aruncate. Aceasta a fost marea realizare (deci poate, marele obiectiv) a manevrei din iunie 1990.
    12. Trădarea intereselor naţionale, aservirea faţă de interese străine şi învrăjbirea cetăţenilor de diverse naţionalităţi (p5)
    Revoluţia şi Contrarevolutia din România-Ioan ROŞCA
    Preluat din : http://www.piatauniversitatii.com/news/default_editoriale.asp.htm
    De studiat : http://www.procesulcomunismului.com/marturii/default.asp.htm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: