CIVILIZATIA EUROPEANA a inceput la poalele Muntilor Carpati. Cultura Cucuteni la New York University. Maria Gimbutas: “The Romanian space was the heartland of the Old European Civilization”

Dan Tanasa: “The New York Times”, cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, a publicat, la data de 30 noiembrie 2009 in sectiunea Science un articol despre expoziţia “A Lost European Culture, Pulled From Obscurity”, articol semnat de John Noble Wilford.
Expozitia, deschisa publicului larg pana in data de 25 aprilie 2010, este gazduita de catre Institute for the Study of the Ancient World de la Universitatea din New York.
Expozitia gazduieste, prin altele, exponate de o valoare inestimabila apartinand culturii Cucuteni, care atesta faptul ca civilizatia a inceput la poalele Muntilor Carpati, cu mult inaintea civilizatiei grecesti sau a celei romane.
“Inaintea gloriei care a fost Grecia si Roma, inainte chiar de primele orase ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trait in valea de jos a Dunarii si la poalele Balcanilor oameni care au fost primii in arta, tehnologie si comert la mare distanta.

Timp de 1.500 de ani, incepand mai devreme de anul 5.000 I.Chr., ei au lucrat pamantul şs au construit orase, unele cu 2.000 de locuinte. Ei au fost mesteri priceputi in arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. In mormintele lor s-a gasit o varietate impresionanta de ornamente de cap si bijuterii pentru gat si, intr-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din intreaga lume” titreaza New York Time.

Urmeaza mai jos atricolul din New York Times:

A Lost European Culture, Pulled From Obscurity

Before the glory that was Greece and Rome, even before the first cities of Mesopotamia or temples along the Nile, there lived in the Lower Danube Valley and the Balkan foothills people who were ahead of their time in art, technology and long-distance trade.

For 1,500 years, starting earlier than 5000 B.C., they farmed and built sizable towns, a few with as many as 2,000 dwellings. They mastered large-scale copper smelting, the new technology of the age. Their graves held an impressive array of exquisite headdresses and necklaces and, in one cemetery, the earliest major assemblage of gold artifacts to be found anywhere in the world.

The striking designs of their pottery speak of the refinement of the culture’s visual language. Until recent discoveries, the most intriguing artifacts were the ubiquitous terracotta “goddess” figurines, originally interpreted as evidence of the spiritual and political power of women in society.

New research, archaeologists and historians say, has broadened understanding of this long overlooked culture, which seemed to have approached the threshold of “civilization” status. Writing had yet to be invented, and so no one knows what the people called themselves. To some scholars, the people and the region are simply Old Europe.

The little-known culture is being rescued from obscurity in an exhibition, “The Lost World of Old Europe: the Danube Valley, 5000-3500 B.C.,” which opened last month at the Institute for the Study of the Ancient World at New York University. More than 250 artifacts from museums in Bulgaria, Moldova and Romania are on display for the first time in the United States. The show will run through April 25.

At its peak, around 4500 B.C., said David W. Anthony, the exhibition’s guest curator, “Old Europe was among the most sophisticated and technologically advanced places in the world” and was developing “many of the political, technological and ideological signs of civilization.”

Dr. Anthony is a professor of anthropology at Hartwick College in Oneonta, N.Y., and author of “The Horse, the Wheel, and Language: How Bronze-Age Riders from the Eurasian Steppes Shaped the Modern World.” Historians suggest that the arrival in southeastern Europe of people from the steppes may have contributed to the collapse of the Old Europe culture by 3500 B.C.

At the exhibition preview, Roger S. Bagnall, director of the institute, confessed that until now “a great many archaeologists had not heard of these Old Europe cultures.” Admiring the colorful ceramics, Dr. Bagnall, a specialist in Egyptian archaeology, remarked that at the time “Egyptians were certainly not making pottery like this.”

A show catalog, published by Princeton University Press, is the first compendium in English of research on Old Europe discoveries. The book, edited by Dr. Anthony, with Jennifer Y. Chi, the institute’s associate director for exhibitions, includes essays by experts from Britain, France, Germany, the United States and the countries where the culture existed.

Dr. Chi said the exhibition reflected the institute’s interest in studying the relationships of well-known cultures and the “underappreciated ones.”

Although excavations over the last century uncovered traces of ancient settlements and the goddess figurines, it was not until local archaeologists in 1972 discovered a large fifth-millennium B.C. cemetery at Varna, Bulgaria, that they began to suspect these were not poor people living in unstructured egalitarian societies. Even then, confined in cold war isolation behind the Iron Curtain, Bulgarians and Romanians were unable to spread their knowledge to the West.

The story now emerging is of pioneer farmers after about 6200 B.C. moving north into Old Europe from Greece and Macedonia, bringing wheat and barley seeds and domesticated cattle and sheep. They established colonies along the Black Sea and in the river plains and hills, and these evolved into related but somewhat distinct cultures, archaeologists have learned. The settlements maintained close contact through networks of trade in copper and gold and also shared patterns of ceramics.

The Spondylus shell from the Aegean Sea was a special item of trade. Perhaps the shells, used in pendants and bracelets, were symbols of their Aegean ancestors. Other scholars view such long-distance acquisitions as being motivated in part by ideology in which goods are not commodities in the modern sense but rather “valuables,” symbols of status and recognition.

Noting the diffusion of these shells at this time, Michel Louis Seferiades, an anthropologist at the National Center for Scientific Research in France, suspects “the objects were part of a halo of mysteries, an ensemble of beliefs and myths.”

In any event, Dr. Seferiades wrote in the exhibition catalog that the prevalence of the shells suggested the culture had links to “a network of access routes and a social framework of elaborate exchange systems — including bartering, gift exchange and reciprocity.”

Over a wide area of what is now Bulgaria and Romania, the people settled into villages of single- and multiroom houses crowded inside palisades. The houses, some with two stories, were framed in wood with clay-plaster walls and beaten-earth floors. For some reason, the people liked making fired clay models of multilevel dwellings, examples of which are exhibited.

A few towns of the Cucuteni people, a later and apparently robust culture in the north of Old Europe, grew to more than 800 acres, which archaeologists consider larger than any other known human settlements at the time. But excavations have yet to turn up definitive evidence of palaces, temples or large civic buildings. Archaeologists concluded that rituals of belief seemed to be practiced in the homes, where cultic artifacts have been found.

The household pottery decorated in diverse, complex styles suggested the practice of elaborate at-home dining rituals. Huge serving bowls on stands were typical of the culture’s “socializing of food presentation,” Dr. Chi said.

At first, the absence of elite architecture led scholars to assume that Old Europe had little or no hierarchical power structure. This was dispelled by the graves in the Varna cemetery. For two decades after 1972, archaeologists found 310 graves dated to about 4500 B.C. Dr. Anthony said this was “the best evidence for the existence of a clearly distinct upper social and political rank.”

Vladimir Slavchev, a curator at the Varna Regional Museum of History, said the “richness and variety of the Varna grave gifts was a surprise,” even to the Bulgarian archaeologist Ivan Ivanov, who directed the discoveries. “Varna is the oldest cemetery yet found where humans were buried with golden ornaments,” Dr. Slavchev said.

More than 3,000 pieces of gold were found in 62 of the graves, along with copper weapons and tools, and ornaments, necklaces and bracelets of the prized Aegean shells. “The concentration of imported prestige objects in a distinct minority of graves suggest that institutionalized higher ranks did exist,” exhibition curators noted in a text panel accompanying the Varna gold.

Yet it is puzzling that the elite seemed not to indulge in private lives of excess. “The people who donned gold costumes for public events while they were alive,” Dr. Anthony wrote, “went home to fairly ordinary houses.”

Copper, not gold, may have been the main source of Old Europe’s economic success, Dr. Anthony said. As copper smelting developed about 5400 B.C., the Old Europe cultures tapped abundant ores in Bulgaria and what is now Serbia and learned the high-heat technique of extracting pure metallic copper.

Smelted copper, cast as axes, hammered into knife blades and coiled in bracelets, became valuable exports. Old Europe copper pieces have been found in graves along the Volga River, 1,200 miles east of Bulgaria. Archaeologists have recovered more than five tons of pieces from Old Europe sites.

An entire gallery is devoted to the figurines, the more familiar and provocative of the culture’s treasures. They have been found in virtually every Old Europe culture and in several contexts: in graves, house shrines and other possibly “religious spaces.”

One of the best known is the fired clay figure of a seated man, his shoulders bent and hands to his face in apparent contemplation. Called the “Thinker,” the piece and a comparable female figurine were found in a cemetery of the Hamangia culture, in Romania. Were they thinking, or mourning?

Many of the figurines represent women in stylized abstraction, with truncated or elongated bodies and heaping breasts and expansive hips. The explicit sexuality of these figurines invites interpretations relating to earthly and human fertility.

An arresting set of 21 small female figurines, seated in a circle, was found at a pre-Cucuteni village site in northeastern Romania. “It is not difficult to imagine,” said Douglass W. Bailey of San Francisco State University, the Old Europe people “arranging sets of seated figurines into one or several groups of miniature activities, perhaps with the smaller figurines at the feet or even on the laps of the larger, seated ones.”

Others imagined the figurines as the “Council of Goddesses.” In her influential books three decades ago, Marija Gimbutas, an anthropologist at the University of California, Los Angeles, offered these and other so-called Venus figurines as representatives of divinities in cults to a Mother Goddess that reigned in prehistoric Europe.

Although the late Dr. Gimbutas still has an ardent following, many scholars hew to more conservative, nondivine explanations. The power of the objects, Dr. Bailey said, was not in any specific reference to the divine, but in “a shared understanding of group identity.”

As Dr. Bailey wrote in the exhibition catalog, the figurines should perhaps be defined only in terms of their actual appearance: miniature, representational depictions of the human form. He thus “assumed (as is justified by our knowledge of human evolution) that the ability to make, use and understand symbolic objects such as figurines is an ability that is shared by all modern humans and thus is a capability that connects you, me, Neolithic men, women and children, and the Paleolithic painters in caves.”

Or else the “Thinker,” for instance, is the image of you, me, the archaeologists and historians confronted and perplexed by a “lost” culture in southeastern Europe that had quite a go with life back before a single word was written or a wheel turned.

Sursa: The New York Times

Puteti citi articolul din New York Times aici: http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html plus http://www.nytimes.com/slideshow/2009/11/25/science/112409_ARCH_index.html si http://www.nyu.edu/isaw/exhibitions/oldeurope/
Vezi si lucrarile antropologului american de origine lituaniana Marija Gimbutas: “The Romanian space was the heartland of the Old European Civilization”

Relatiile Bucuresti-Chisinau se focalizeaza in Europa Unita

Scris de Corneliu Vlad
Se confirmă, din nou, că pentru preşedintele Traian Băsescu relaţiile cu Republica Moldova sunt prioritatea nr. 1 în politica externă a României. Ca şi în primul său mandat, cea dintâi vizită oficială pe care a făcut-o a fost peste Prut. De data aceasta, contextul este mult mai favorabil, dar şi unul mai complex, mai incert. Noua conducere de la Chişinău, parcă pentru a recupera timpul pierdut, înaintează temerar pe cel puţin trei direcţii salutare: adâncirea democraţiei, relaţii fireşti cu România şi apropiere de structurile europene. În toate aceste direcţii, de altfel complementare, Preşedinţia României, dar şi celelalte instituţii ale statului român, răspund cu promptitudine iniţiativelor Chişinăului şi, element foarte important, nu supralicitează.
Bilanţul vizitei şefului statului român şi a multor miniştri la Chişinău e mai consistent decât al oricărei alte vizite la un asemenea nivel. Acordul pentru micul trafic de frontieră intră în funcţiune şi vor fi deblocate toate cele 12 acorduri în negociere şi de la un moment dat îngheţate, acordarea cetăţeniei române celor în drept va depăşi inerţiile şi tărăgănările birocratice, vor fi lansate proiecte comune prin cele 130 de milioane de euro care vin de la UE, se preconizează un acord de parteneriat pentru integrarea R. Moldova în Uniunea Europeană şi lista poate continua.
Bucureştiul a găsit, în sfârşit, cheia în relaţiile cu Chişinăul: cele două state de pe Prut se pot regăsi printr-o apartenenţă comună la Uniunea Europeană. Soluţie logică, dar nu simplă. Pentru că mai este o cheie ce trebuie să funcţioneze: relaţiile specifice ale R. Moldova cu Federaţia Rusă. Poziţia Rusiei, dar şi a Ucrainei, nu pot fi ignorate în demersurile europene şi de reglementare a problemei transnistrene ale Chişinăului. Apoi, chiar dacă, la iniţiativa României, la Bruxelles s-a creat Grupul de acţiune europeană a R. Moldova, UE ezită încă să acorde acestui stat un tratament similar celui aplicat ţărilor aspirante la integrare din Europa de sud-est.
Drumul spre Europa Unită al R. Moldova nu este aşadar neted. Nici situaţia politică internă nu este pe deplin stabilizată, nici problemele economice şi sociale ale republicii nu sunt uşoare. Forţele conservatoare, deşi în regres, nu şi-au spus ultimul cuvânt. Dar încrederea reciprocă, la nivel oficial, între cele două state ce vorbesc aceeaşi limbă s-a restabilit, există obiective şi proiecte comune. Ştefan cel Mare şi Mihai Eminescu au fost evocaţi cu evlavie şi de această dată, dar, spre deosebire de perioada euforică de la începutul anilor 1990, liderii politici ai celor două state sunt mult mai pragmatici, deşi preşedintele României nu a ezitat să mărturisească faptul că are cu republica vecină o „relaţie de suflet“.
Legăturile emoţionale cu vecinii de peste Prut nu pot şi nu ar putea fi reprimate, dar ele trebuie dublate de înţelepciune politică în demersul delicat de apropiere firească a două state marcate în continuare de consecinţele pactului Ribbentrop-Molotov. În această chestiune, şeful statului român şi-a explicitat din nou, în modul cel mai clar, poziţia.
www.curentul.ro

Traian Băsescu: Niciodată nu vom confirma aşezarea frontierei României pe Prut

Aflat în Moldova într-o vizită oficială, Preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat că nu va semna “niciodată“ Tratatul de frontieră cu Republica Moldova.

“Eu nu o să semnez ce a semnat Hitler cu Stalin niciodată. Niciodată nu voi confirma aşezarea frontierei României pe Prut“, a declarat la un post privat de televiziune Băsescu, răspunzând la întrebarea referitor la posibilitatea încheierii unui tratat de frontieră moldo-român.

Băsescu susţine că România a recunoscut altădată frontiera care a rămas după cel de-al Doilea Război Mondial, specificând, în acelaşi timp, că este exclusă negocierea unui tratat de frontieră cu Moldova. “Putem discuta un tratat, un acord, legat de regimul frontierei, doar în niciun caz nu se poate discuta cu mine un acord în care să confirm că frontiera este de aici până aici“, a conchis şeful statului român.

Băsescu a mai declarat anterior că nu va semna cu Moldova Tratatul de frontieră. “Cine îşi poate imagina că un şef al statului român va semna un tratat prin care să consfinţească Pactul Ribbentrop-Molotov? Numai o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român”, a declarat la 15 mai 2009 Preşedintele României.

Moldova este singura ţară vecină a României cu care Bucureştiul refuză semnarea tratatului de frontieră. Potrivit datelor Preşedinţiei Române, lungimea totală a frontierei moldo-române constituie 681,3 km. Datele Serviciului de Grăniceri al Moldovei arată că frontiera moldo-română este de aproape trei kilometri mai lungă.

OMEGA

“Basarabia lui Eminescu” – de ce hărţii nu-i poate lipsi colţul de sud. Un articol de Vlad Pârău

Voind să mă provoace, m-a întrebat odată cineva dacă n-ar fi mai uşor să „lăsăm în urmă Basarabia”, fiindcă o eventuală Unire nu ar face decât să ne ruineze financiar şi, deci, ar fi mult mai practic să ne scăpăm de „cocoaşa Basarabiei”. întrebarea dacă nu ar fi mai simplu să îi lăsăm pe fraţii noştri în pace şi să gândim pragmatic, în avantajul nostru, este una complet deplasată, deşi destul de răspândită. Răspunsul pe care l-am dat eu a fost altul: oare ar fi în stare cineva să accepte să i se taie mâna dreaptă, în schimbul unei vieţi pline de bogăţie materială? Mai degrabă ar îndura oricâte greutăţi, numai să rămână sănătos şi cu trupul întreg, fiindcă aceasta e premisa oricărei bogăţii. La fel şi adevărata Românie nu va putea niciodată să rămână cu trapul mutilat şi cu fiinţa sfâşiată.

Dar problema Basarabiei reprezintă ea însăşi o întreagă istorie, cu atât de multe faţete, încât pierderea din vedere a celui mai mic amănunt ar afecta grav înţelegerea întregului în această chestiune. De răpirea Basarabiei, dar mai ales a adevărului despre pământul românesc numit Basarabia, s-au ocupat veacuri de-a rândul falsificatorii de hărţi şi falsificatorii de istorie.

Ca în cazul oricărui furt, trăinicia unui act ca ruperea Basarabiei din sânul vetrei strămoşeşti nu putea fi asigurată decât prin încercarea de a da acestei nedreptăţi impresia legitimităţii, ceea ce nu se putea face decât prin denaturarea adevărului istoric. însă ideologia mincinoasă care a fost aruncată să plutească asupra destinului Basarabiei, încercând să slujească interesul cauzei pentru care a fost creată, a ajuns totuşi să îşi depăşească scopul, lovind până la urmă nu doar în conştiinţa naţională a locuitorilor acestei bucăţi de pământ, ci şi în sufletul poporului român ca ansamblu. Pentru că a rupe Basarabia înseamnă a îi inventa o identitate neromânească, ce putea fi încropită doar prin desfigurarea identităţii poporului ce i-a dat naştere. Astfel, suferind Basarabia, a suferit şi suferă întreaga naţiune română.

Cum a înţeles aşadar întregul să se apere, dacă nu prin glasul capului său celui mai de seamă, profetul poporului român în ansamblul său, „domnul Eminescu”? în activitatea sa de publicist, poetul romantic va îmbrăca haina analistului de un realism şi o putere de pătrundere fară putinţă de egalat. Prin aceasta a devenit Eminescu omul total nu doar al culturii române, cât al FIINŢEI ROMÂNEŞTI.

Din această poziţie „domnul Eminescu” şi-a făcut o virtute din apărarea adevărului istoric ca garant al sănătăţii spiritului naţiunii, în context chestiunea Basarabiei regăsindu-se ca o constantă. El i-a atribuit în articolele sale politice o importanţă majoră, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan cu o parte din tragicele evenimente ce au marcat destinul Basarabiei.

Trăind între 1850-1889, simţea proaspete urmele anexării din 1812 a întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru la Rusia. A trăit pe viu retrocedarea către Moldova, prin Tratatul de la Paris din 1856, a unei părţi (Basarabia geografică) din teritoriul anexat abuziv de ruşi în 1812. A trăit unificarea ţărilor române extracatpatice sub Alexandru Ioan Cuza, la 1859. A fost contemporan cu războiul de Independenţă din 1877-1878, în fapt un război purtat de Rusia împotriva Turciei, participarea României ca aliată a Rusiei facându-se cu scopul obţinerii neatârnării faţă de Poarta otomană. Deşi Rusia se obligase prin tratatul de alianţă militară să garanteze integritatea teritorială a aliatei sale România, după câştigarea războiului va încălca vechile angajamente, condiţionând recunoaşterea Independenţei României de re» anexarea Basarabiei la Rusia, la schimb cu Dobrogea. Tratând problema Basarabiei în articolele sale de presă, Eminescu dă naştere unor argumentaţii de excepţie, însă în primul rând porneşte de la o trecere onestă în revistă a istoriei românilor timp de mai bine de patru secole, din sec. al XlV-lea şi până într-al XVIII-lea. întemeietorul Ţării Româneşti, Basarab I, reuşeşte să unifice mare parte dintre formaţiunile politico-statale de mai mici dimensiuni de la sud de Carpaţi şi până la Marea Neagră, cucerind în egală măsură de la tătari, în urma unei campanii militare din anii 1343-1345, teritoriul din nordul gurilor Dunării, aflat între Prut şi Nistru, care îi va prelua numele. Aceasta era Basarabia geografică, adică partea sudică a fâşiei de teren dintre Prut şi Nistru, imediat lângă Dunăre şi Mare. Astfel ia naştere denumirea de Basarabia, întâi pentru a desemna mica provincie danubiano-maritimă, iar apoi acest nume se va extinde asupra întregii Ţări Româneşti din epocă, în calitate de voievodat al lui Basarab. Eminescu lămureşte foarte bine acest episod: „Cam într-o sută de ani, de la Tugomir (tatăl lui Basarab I – n.n.) până la capătul domniei lui Mircea, Ţara Românească ajunsese la cea mai mare întindere teritorială, căci cuprindea Oltenia, Valahia Mare, ducatele Făgăraşului şi Omlaşului din Ardeal, mare parte a Bulgariei, Dobrogea cu cetatea Silistra, Chilia cu gurile Dunării şi ţări tătăreşti nenumite mai de aproape. în această vreme Valahia întreagă, împreună cu toate posesiunile ei, se numea în bulele papale, în documentele cele scrise latineşte ale domnilor, în scrieri contimporane: Basarabia.”

„După ce Ştefan cel Mare a luat de la Valahia, între anii 1465-1475, părţile de sud, câte le aveau Basarabii între Prut şi Nistru, aceste părţi au păstrat numele distinctiv al dinastiei primae ocupantis, a Basarabilor. Deci nu întreaga ţară dintre Prut şi Nistru e Basarabia, ci aceasta e numai o fâşie spre sud, hotărâtă şi mică, aşa cum ne-o arată Cantemir în Descriptio Moldaviae.

Iată deci marginile reale ale Basarabiei reale: Trage o linie curmezişă de lângă Nistru de la Bender până în vârful lacului Ialpug la Bolgrad şi ai o lăture; apoi ia-o de la Bolgrad până în Reni, ai a doua lăture, de la Reni pe Dunăre în sus până la Chilia, a treia lăture, apoi luând malul Mărei Negre până la Cetatea Albă la gura Nistrului, a patra lăture; apoi în sus pe Nistru de la Cetatea Albă până în Bender, a cincea lăture. Numai pământul coprins între aceste cinci linii s-a numit cu drept cuvânt Basarabia; tot ce-i deasupra e Moldovă curată, războtezată de la 1812 încoace.”

Vedem deci că Basarabia geografică, „reală”, cum o numeşte Eminescu, a aparţinut mai întâi Ţării Româneşti, pentru ca în final să facă parte din Moldova şi să rămână pe veci şi de drept a Moldovei, deşi anexată în dispreţul dreptului de către Imperiile vecine, întâi de către turci, apoi de către ruşi.

Referindu-se la existenţa unei mitropolii a Proilaviei (Brăilei), subordonată direct Constantinopolului, care fusese creată anume pentru credincioşii români rupţi din trupul Valahiei şi al Moldovei în noul context în care Dobrogea, regiunea Brăilei şi o parte din Basarabia Geografică se aflau sub turci, după care, în veacul al optsprezecelea, se aprobă desfiinţarea mitropo-liei de Brăila, iar componenţa acesteia este re-distribuită eparhiei de Huşi şi celei de Buzău, prin aceasta văzându-se în mod indirect cine era considerat a avea dreptul moral asupra acestor teritorii şi că Moldova era posesorul legitim al Basarabiei, Eminescu se foloseşte în mod strălucit de argumentul    organizării bisericeşti pentru a demonstra ceea ce politic nu era recunoscut în epocă de către mai-marii de atunci, formulând şi o morală de adâncă simţire creştinească, demnă să spulbere în zilele noastre orice suspiciune asupra unui pretins ateism eminescian: „Să mulţumim Bisericei noastre care, prin dumnezeiasca linişte şi statornicie ce a avut-o în vremile cele mai turburate, ne-a păstrat prin însemnările ei acest argument zdrobitor faţă cu orice subtilitate diplomatică. întrebarea posesiunei legitime nu mai poate fi controversată”.

Cum s-a ajuns ca teritoriul mult mai vast dintre Prut şi Nistru să fie denumit după mica bucată de pământ din sudul său (Basarabia) se explică printr-o neplăcută întâmplare cu ruşii de la începutul veacului al XlX-lea. Imperiul otoman intrase pe panta declinului, pe când puterea Rusiei creştea, expansionismul său în Europa Răsăriteană purtând stindardul ideologic al dezrobirii sau măcar protejării popoarelor ortodoxe din Balcani şi stindardul pragmatic nedeclarat al visului de a ajunge până la Marea Adriatică, cu popas intermediar pe Dunăre.

Astfel, va avea loc o serie întreagă de războaie ruso-turce. Unul dintre ele este războiul din 1806-1812, în care Rusia iese învingătoare, încheindu-se Pacea de la Bucureşti de la 28 mai 1812, tratatul fiind aprobat de ţarul Alexandru I pe 11 iunie, cu doar o zi înainte de a se declanşa invazia trupelor lui Napoleon asupra Rusiei. Rusia fusese interesată să încheie pace sub orice preţ la Bucureşti, întrucât invazia armatei lui Napoleon era iminentă şi ruşii se grăbeau să pună punct războiului cu turcii, pentru a nu fi nevoiţi să lupte pe două fronturi. însă, în cadrul procesului de negociere, dragomanul Dimitrie Moruzi, aflat în teritoriile româneşti în slujba înaltei Porţi, dar având interese vădite de a favoriza partea rusă, comite acest mare act de trădare, stabilind noile hotare pe Prut, în favoarea Rusiei şi în defavoarea Porţii. Aici s-a pus pentru întâia dată problema ocupării Basarabiei de către ruşi, iar Basarabia le-a fost oferită pe tavă ruşilor de către dragomanul trădător. Hărţile însă au fost falsificate, de aşa natură încât cu numele de Basarabia să fie însemnat până în Nord la

Hotin întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru. De atunci şi până astăzi s-a păstrat obiceiul instituit de ruşi de a desemna prin numele de „Basarabia” Moldova de Răsărit, obicei care la origini ascunde un fals şi expresia jafului istoric petrecut la 1812. Totuşi, orice am înţelege noi prin denumirea de Basarabia, cedarea ei către Rusia a reprezentat un act ilegal. Turcia, ca putere înfrântă în război, nu putea oferi ca despăgubire un teritoriu ce nu-i aparţinea. Principatul Moldova, ce avea în componenţă Basarabia, era în afara Imperiului Otoman, legăturile lui cu Poarta fiind unele de vasalitate, iar nu de apartenenţă la Imperiu. însă, nedreptatea o dată făcută, Marile Puteri au închis ochii, şi de atunci şi până în zilele noastre s-a învăţat Rusia să aibă drepturi „legitime” în teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Eminescu a trăit drama pierderii proaspăt recâştigatei Basarabii şi s-a exprimat foarte ferm împotriva acceptării pretenţiilor Rusiei: „Trebuie să stăm de pază şi să nu dăm decât morţi acest pământ de sub picioarele noastre. Da! Chiar dacă Rusia ar fi destul de aspră ca să-1 ia de la noi; noi înşine nu îl putem da sub nici un pretext, căci de acest pământ e legată demnitatea noastră, de la acest pământ atârnă viitorul nostru.” (…) „Cuvântul nostru este: de bună voie niciodată, cu sila şi mai puţin.”

Având ca şi fundal istoric prefigurarea unei iminente cereri a Rusiei de retrocedare a Basarabiei, seria de articole de mare angajament patriotic pe care o începe Eminescu la ziarul Timpul îşi revendică justificarea în intenţia de a răspunde unui articol publicat într-o gazetă străină care contesta adevărul că Basarabia aparţine de drept românilor. Eminescu dă dovadă de o desfăşurare de forţe nemaivăzută în a combate argumentele adversarilor săi de gândire. Pentru a da o replică pe placul său unei scrisori publicate de ziarul „Le Nord” prin care un anume domn X de la Bucureşti se exprimă cum că „posesorul legitim” al Basarabiei ar fi nişte tătari sub corturi, de unde concluzia că Tratatul de la Paris din 1856 care atribuia Basarabia Moldovei ar săvârşi o nedreptate istorică -afirmaţii foarte grave, însă de o slăbiciune evidentă, de vreme ce articolul domnului X abia dacă măsura câteva rânduri şi trata problema la modul cel mai superficial cu putinţă – Eminescu nu se mulţumeşte decât după ce termină de făcut un periplu istoric în detaliu, la dimensiunea a aproape o jumătate de mileniu, extrăgând din faptele istorice concluziile cele mai amănunţite. Astfel Eminescu răspunde cu o mie de tunuri la o lovitură de praştie.

Dacă „dreptul nostru era dezbrăcat de putere şi nu putea să se apere aceasta nu e o dovadă că Moldova a renunţat vreodată la dânsul. Căci UN DREPT NU SE PIERDE DECÂT PRIN ÎNVOIREA FORMALĂ DE A-L PIERDE”.

O neaşteptată mostră de candoare eminesciană, ce dezvăluie nobleţea sufletului poetului şi faptul că în epoca lui încă se mai credea în Onoare şi în Virtute, o reprezintă citatul următor: „iară noi nu i-o putem da (Rusiei – n.n.), pentru că, la urma urmelor, nu avem dreptul de a dispune după placul nostru de această parte din ţara noastră” (…) „Oricât de mulţi oameni răi s-ar găsi în această ţară, nu se găseşte nici unul, care ar cuteza să puie numele său sub o învoială, prin care am fi lipsiţi de o parte din vatra strămoşilor noştri.”.

In mentalitatea lui Eminescu, conducătorii ţării nu pot decide soarta ţării într-un chip nefericit pentru că nu au dreptul ca indivizi singulari să jertfească patrimoniul unui întreg neam. Se găseşte în această frază ceva din dictonul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt „Moldova nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri”, şi anume conştiinţa că Ţara este o zestre sfântă care preţuieşte cu mult mai mult decât o întreagă generaţie, pentru că ea aparţine tuturor generaţiilor, iar cei din prezent se simt aproape la modul religios neputincioşi de a se atinge cu mâinile lor nevrednice de trupul construcţiei nepieritoare care este Ţara. Eminescu e ferm convins că dacă simţul personal al ruşinii poate nu i-ar împiedica pe unii să îşi vândă Ţara, totuşi simţul colectiv al răspunderii în faţa istoriei i-ar ţine departe de a comite un asemenea sacrilegiu.

Pe de altă parte, jurnalistul de geniu intuieşte faptul că în contextul de faţă problema nu se mai poate mărgini doar la peticul de pământ numit Basarabia, ci se referă la chiar dăinuirea spiritului românesc: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român. (…)Nenorocirea cea mare, ce ni se poate întâmpla, nu este dacă vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute: putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român. (…)Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu, ar fi un vânzător.”

Mihai Eminescu oferă o definiţie a ideii de martiriu, arătând că oricât de straşnic ar fi duşmanul şi oricât de mici şansele de izbândă, datoria unui popor este să lupte până la capăt şi să mărturisească prin jertfa lui, ca mai târziu eroii Războiului de Reîntregire, că „Pe aici nu se trece!”: „Dacă naţia românească va fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i~a trecut prin cap să ne impună.”

Strigând nedreptăţile şi jaful la care este supus un popor mai puţin numeros de către vecinul său mai puternic, exprimând atât de ferm şi în egală măsură înduioşător aspiraţia de secole a neamului românesc pentru Reîntregire, văzând în Basarabia un simbol al întoarcerii şi al noului început, Eminescu lasă în amprenta scrierilor sale acelaşi ecou al dorinţei sale ultime: „Pe mine mie redă-mă!”.

Vlad PÂRĂU,  pentru VEGHEA

Romania Vorbeste: Adrian Streinu-Cercel refuză să acorde familiei lui Toni Tecuceanu copia dosarului medical al actorului. Toni Tecuceanu nua murit de gripa porcina.

Misterul în cazul morţii actorului Toni Tecuceanu se adânceşte. După ce medicii de la anatomie patologică din cadrul Spitalul Colentina din Capitala au întocmit în grabă și necorespunzător certificatul constatator al decesului cârcotaşului, profesorul Adrian Streinu-Cercel nu se lasă mai prejos. În urmă cu câteva zile, seful Institutului Naţional de Boli Infecţioase Profesor Doctor “Matei Balş” din Bucureşti i-a răspuns printr-o scrisoare lui Paul Tecuceanu, fratele lui Toni, care solicitatese copia dosarului medical complet al actorului. Contrar aşteptărilor familiei Tecuceanu, profesorul Streinu-Cercel a refuzat să acorde copia respectivă! “Urmare a adresei dumneavoastră, înregistrată la sediul Institutului, sub nr. 335/18.01.2010, vă comunicam că nu putem înainta actele medicale solicitate, întrucât acestea reprezintă documente medico-legale și în conformitate cu dispozitiile Legii nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 51 din data de 29.01.2003, acestea nu pot fie eliberate decât la solicitarea expresă a organelor abilitate.”, și-a argumentat Streinu-Cercel decizia luată.

“Nu pot sa cred că am primit un astfel de răspuns din partea domnului profesor Adrian Streinu-Cercel! Este incredibil! În scrisoarea respectiva, seful de la “Matei Balş” invocă drepturile pacientului! Totuşi, în acest caz, pacientul respectiv a decedat! Fratele meu este mort de trei săptămâni, iar nouă, familiei, ni se interzice să intram în posesia unei copii a dosarului medical. Nu înţeleg de ce profesorul Streinu-Cercel procedează astfel! Oare are ceva de ascuns? Nu am cerut dosarul în original, ci pur și simplu o copie! De ce atâta mister?”, a declarat, în exclusivitate pentru România Vorbeşte, Paul Tecuceanu.

Fratele lui Toni Tecuceanu a adăugat: “În afara copiei dosarului medical complet, în cerea respectivă am mai solicitat să mi se comunice dacă Institutul “Matei Balş” a fost în carantină în perioada în care fratele meu a fost internat acolo, la secţia Terapie Intensivă. Nu am primit nici un răspuns! În această săptămână aștept să primesc rezultatele oficiale ale necropsie.

Romania Vorbeste

ESEU DESPRE LIBERTATE LA ROMÂNI (temă de seminar la filosofie juridică)

Viaţă-n libertate ori moarte! strigă toţi.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iaraşi în vechiul nost’ pamant!

(Andrei Mureşanu, Deşteaptă-te române!)

Libertatea este una dintre cele mai dominante aspiraţii ale umanităţii. Însă, pentru a fi inţeleasă ca semnificaţie trebuie tratată în raport cu experienţa constrângerii.

La români, libertatea înseamnă mai mult decât un drept natural garantat de Constituţie, mai mult decât o dogma, libertatea înseamna credinţă, curaj, sacrificiu. La noi, libertatea înseamna neatârnare. Înseamnă lupta pentru credinţa şi neam. Înseamnă jertfă. “Viaţa în libertate ori moarte”, e cel mai glorificator principiu de existenţă a neamului românesc.

Libertatea la români nu se poate defini decât în raport cu pământul ţării, cu dulcele grai românesc şi cu naţiunea – morţii ce au trecut şi viii ce vor să vină. Libertatea înseamna legătura cu cerul de deasupra – cu stelele, ploile şi vântul, cu pământul – cu munţii şi câmpiile; cu trecutul şi viitorul.

Secole la rând, LIBERTATEA a fost cel mai puternic şi mai mobilizator îndemn la luptă, cea mai răsunătoare goarnă.

De la răscoala lui Tudor Vladimirescu şi Revoluţia din 1848, la Revoluţiile anticomuniste contemporane, românii au vrut să fie liberi, şi s-au jertfit pentru acest ideal. Cele mai recente exemple sunt revoluţiile împotriva comunismului, dictaturii şi totalitarismului din cele două state româneşti: evenimentele din decembrie 1889 din Bucureşti şi aprilie 2009 din Chişinău.  Cu toate că s-au produs la o diferenţă de 20 de ani, au multe punte comune. În primul rând, setea sălbatică de libertate a tinerilor, dusă până la jertfă şi credinţa într-o Românie adevărată şi într-un viitor mai bun.

Sistemul comunist şi libertatea

Întreaga existenţă umană pare a fi o confruntare cu diverse tipuri de constrângere, forme de limitare ale libertăţii. Generaţia mea a fost probabil ultima generaţie de pe pământul românesc care a avut de-a face cu constrângerile regimului comunist, un regim care a încercat impunerea unei autorităţi de tip supranatural, pe un tipar specific Antichităţii, unde fiinţele supranaturale erau zeii care dispuneau  de oameni aşa cum stăpânul dispunea de sclavii săi.

Sistemul comunist a impus forme de diviaţie specifice zeităţilor Aeropagului antic. Pentru a scăpa de acest sistem, aidoma ca în Antichitate, generaţia mea şi cea de dinaintea mea, generaţia românească care a făcut revoluţia a fost nevoită să facă sacrificii dramatice, luptând efectiv împotriva forţei sălbatice a sistemului comunist.

Comunismul s-a instalat ca un regim de putere para-religios care a avut ca obiectiv primordial suprimarea liberului arbitru, anularea capacităţii individuale a fiecăruia de a alege între bine şi rau, de a se conduce după raţiune, “preoţii” regimului, activiştii de partid şi securiştii devenind singurele resurse de emisie a judecăţilor de orice fel.

Ca şi  F. Nietzsche, comuniştii au crezut că dacă Dumnezeu este mort aşa cum afirma filozoful agnostic în “Aşa grăit-a Zarathustra”, atunci totul este posibil, în locul divinităţii fiind postulată ideea supraomului, respectiv a Omului Nou, Comunistul multilateral dezvoltat.

Toma D’Aquino se referea la înzestrarea omului cu liber arbitru, fără de care “îndemnurile, poruncile, interzicerile, răsplata şi pedeapsa divină ar fi în van”. Comuniştii s-au interferat între om – umanitate, asimilându-se pe ei înşişi ca instanţa divină, activiştii Partidului unic fiind singurii înzestraţi cu dreptul la îndemn, poruncă, interzicere, folosind forţa (aparatului Securităţii) pentru a determina oamenii să urmeze “drumul cel bun” indicat de Partid, poporul devenind o simplă unealtă a voinţei Partidului, singura autoritate responsabilă. Partidul a devenit izvorul necesar al evenimentelor din natură, un fel de necesitate implacabilă care subordonează tot şi toate.

A fost răpită astfel oamenilor facultatea de deliberare ce implică acţiunea responsabilă, a fost anulat dreptul la libertatea de a decide prin raţiune şi a fost suspendat dreptul la acţiune şi decizie a fiecăruia asupra faptelor sale.

Revoluţia din 1989, din România şi mişcarea pentru libertate din Basarabia, (aşa numita Republica Moldova), care a avut o expresie de vârf prin evenimentele din aprilie 2009, la exact 20 de ani de la evenimentele din România, au ca element de contact lupta de ieşire de sub dominaţia ideologică a comunismului, pe de o parte şi ieşirea din sfera de influenta străină, respectiv rusească.

Semnificativ şi caracteristic a fost faptul ca în ambele situaţii aspiraţia libertăţii s-a manifestat prin jertfă – sloganul “Libertate te iubim ori învingem ori murim!” având o corespondenţă dramatică în fapte. Românii, de o parte şi de alta a Prutului chiar au ales să moară decât să nu mai fie liberi. De aceea cred că la români aspiraţia libertăţii are o caracteristică absolută şi defineşte o trăsătură majoră a poporului român.

Corina Ciobanu

Conferinta “Pentru Eminescu” – “CE MAI E NOU IN ROMANIA? – EMINESCU!”

Sociologul Ilie Badescu despre bataliile pentru Mihai Eminescu:

Profesorul Nae Georgescu la lansarea Omagiului lui Eminescu:

Filologul Theodor Codreanu despre Eminescu si canonul occidental:

Grigore Lese despre Eminescu:

OMAGIU LUI MIHAI EMINESCU

Institutul de Sociologie, Academia Romana, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Universitatea Bucuresti, si Fundatia Pentru România va invita vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinta Publica „PENTRU EMINESCU”, care se va desfasura la Casa Academiei Romane, Str 13 Septembrie nr.13.
Participa: Prof Dr Nae Georgescu, Prof Dr Theodor Codreanu, Prof Dr Ilie Badescu, Corneliu Basarab Vlad.
Invitat special: Grigore Lese.
La 160 de ani de la nasterea Românului Absolut se relanseaza, dupa 100 de ani de la tiparire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez, republicat in facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru Romania Unita.
Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.

Randuri pentru Mos Craciun – Sa vina Basarabia, sa vina! (Mai pierdem Basarabia o data si noi suntem pierduti in veci de veci)

BELKOVSKI:”Republica Moldova se va uni cu Romania in scurt timp.” Dar sa nu uitam de Basarabia de Sud si Bucovina de Nord

“In prezent, in Republica Moldova, exista oameni care nu ascund ca unirea cu Romånia este o problema a viitorului apropiat. Mihai Ghimpu, seful Parlamentului si presedintele interimar al Republicii Moldova, vorbeste deschis despre acest lucru.”, spune Belkovski. “Si cu toate ca la nivel oficial se neaga acest lucru, eu cred ca, dupa evenimentele din aprilie, dupa schimbarea puterii, dupa ce Partidul Comunistilor a trecut in opozitie, unirea Republicii Moldova cu Romania devine tot mai reala”, crede cunoscutul politolog din Rusia. Mai ales ca nu exista sanse reale pentru “integrarea europeana a Republicii Moldova, nici in viitorul apropiat, nici in perspectiva indepartata. Iar acest lucru nu depinde de relatiile cu Romania, care este deja membru al Uniunii Europene, ci pentru ca UE nu se va extinde in urmatorul deceniu. Vechii membri (fondatorii UE) nu sunt interesati de extinderea Uniunii in perspectiva imediata”, sustine Stanislav Belkovski.

 „Romånia Mare“ nu are nevoie de o Cecenie

 Evaluarea domnului Belkovski este perfect justificata, chiar daca in spate are un scenariu otravit: ruperea definitiva a Transnistriei de R. Moldova cu acte in regula. Chisinaul va fi nevoit sa accepte scenariul din cauza presiunii populare, care va creste permanent de jos in sus, iar politicienii vor trebui sa tina seama de realitate. Iar aceasta presiune este tot mai puternic motivata economic, mai ales din directia tinerei generatii. Tinerii trebuie sa-si faca un rost, sa-si intemeieze familii, sa aiba cu ce creste copii si vor pune presiune pe politicieni pentru acest pas decisiv. Tiraspolul va avea argumentul suprem pentru a obtine recunoasterea. “Prin urmare, si Uniunea Europeana, si Rusia, si alte tari, intelegand toata gravitatea unirii Romaniei si Republicii Moldova, vor trece la recunoasterea Transnistriei. Eu cred ca “RomaniaMare” nu are nevoie de o Cecenie a ei si, de aceea, Bucurestiul va recunoaste printre primii independenta Transnistriei”, considera Belkovski. La prima vedere, lucrurile par foarte simple, iar scenariul propus de domnul Belkovski chiar si la Bucuresti, sub nasul nostru, este o constructie de bun-simt al compromisului intre Rusia si Romania.

„Sinergia Marii Negre“ este un eufemism

 Kremlinul nu se va retrage niciodata de pe Nistru, neconditionat, de buna voie si nesilit de nimeni. Uniunea Europeana nu exista in aceasta ecuatie, iar deocamdata Statele Unite prefera sa discute cu noi despre “sinergia Marii Negre”. Bucurestiul nu va trata niciodata direct si exclusiv cu Moscova, fara participarea Chisinaului. Chiar daca unii sugereaza ca Traian Basescu s-ar fi inteles perfect cu Vladimir Putin cu prilejul reuniunii NATO de la Bucuresti. Iar acum, dupa ce Traian Basescu a fost reales, acest dialog pragmatic si dur ar putea fi reluat cu tandemul de la Moscova. Daca transnistrenii nu vor accepta directia normala si inevitabila a procesului politic din sud-estul Europei, risca sa ramana izolati ca turcii din Cipru, care au preferat sa ramana atarnati de gatul Turciei, iar acum regreta. Grecii din Cipru au aderat la UE, profitand de o circumstanta istorica favorabila. O asemenea circumstanta nu se mai poate ivi curand pentru Chisinau, iar a ramane cantonat langa mafia tutelata de Igor Smirnov este periculos pentru majoritatea romanilor de peste Prut.

Chisinaul trebuie sa combata criza identitara

Deocamdata, chiar si politicienii unyonisti (sic! Pentru soft) de la Chisinau au pus batista pe tambalul reintregirii nationale dupa ce au ajuns la putere. Din doua motive: sa nu se supere altii si, nu in ultimul rand, fiindca si-au vazut sacii in caruta. Sindromul Vogoride se regenereaza sub diverse forme. Singurul care nu se dezice de convingerile lui este Mihai Ghimpu, dar el are inca o pozitie vulnerabila si, de aceea, in jurul lui trebuie construit. Dorin Chirtoaca a respins orice tentativa de reunificare intr-un interviu pentru Lenta.ru: “Dupa opinia noastra, ceea ce propune domnul Belkovski nu e posibil. Republica Moldova este un stat unitar. Noi trebuie sa rezolvam problemele actuale, sa integram republica, pentru ca statul sa functioneze in cadrul frontierelor stabilite in anul 1991, in conformitate cu dreptul international. Pentru aceasta, trebuie sa dezvoltam economia si sa cream o constructie democratica normala. Atunci vor fi create si premisele pentru rezolvarea problemei transnistrene. Toate aceste initiative, de genul planului Belkosvki, nu pot fi in folosul Moldovei”. Intr-o prima faza, noile autoritati de la Chisinau trebuie sa lupte onest pentru redobandirea identitatii reale, contra crizei identitare, caz unic in Europa. Pana atunci, BBC vorbeste despre “natiunea moldoveneasca, cea mai saraca de pe continent”, unde se vorbeste “limba moldoveneasca”. Sa rezolvam aceste lucruri simple si apoi mai vorbim…

Tighipko: Ucraina trebuie sa blocheze unirea romånilor

Bancherul Serghei Tighipko, candidat la functia de presedinte al Ucrainei, se arata foarte ingrijorat de posibila unire a Basarabiei cu Romania. Ucraina trebuie sa insiste “prin toate mijloacele” pentru ca Republica Moldova sa fie mentinuta. Eventual, dezmembrata, cum se afla in acest moment. “Realizarea proiectului Romania Mare este un pericol real pentru Ucraina si trebuie sa ne opunem. Daca nu azi, atunci maine, Mihai Ghimpu va prelua in mod oficial conducerea Moldovei. Si este absolut clar ca el va conduce tara in directia lichidarii suveranitatii si unirii cu Romania. Conservarea Republicii Moldova ca stat independent este in interesul strategic al Ucrainei. Nimeni nu este interesat de asta mai mult ca noi. Chiar si la Moscova exista doritori care vor sa imparta teritoriul Republicii Moldova, care ar da malul drept romanilor pentru ca Rusia sa-si poata institui protectoratul asupra Transnistriei. Pentru Ucraina, aceasta ar fi o catastrofa”, sustine Tighipko. Candidatul, originar dintr-un sat din Basarabia, nu aminteste de faptul ca in Ucraina traiesc aproximativ un milion de romani, supusi unei politici agresive de ucrainizare si ca autoritatile de la Kiev au repus pe tapet falsa dihotomie “romani/moldoveni”. Piotr Porosenko, ministrul de externe de la Kiev, a pus lucrurile la punct: “Pot constata ca nu au existat declaratii vizand pretentii teritoriale din partea autoritatilor oficiale romane. Nu sunt inclinat sa acord o prea mare atentie declaratiilor unor politicieni marginali, care, pentru realizarea propriilor lor scenarii politice, folosesc cartea ucraineana. Sunt profund convins ca in prezent sunt suficienti factori de retinere, inclusiv unii precum NATO si UE, structruri din care Romania face parte, si unde exista un mecanism foarte clar, care sa impiedice implicarea acestor aliante integratoare in conflicte armate. Pe de alta parte, sunt convins ca Ucraina are un potential suficient de serios pentru a deveni un jucator politic independent si puternic”.

Autor: Viorel Patrichi

Sursa: victor-roncea.blogspot.com